În noaptea din 1 spre 2 noiembrie a.c., emisiunea La Grande Librairie a fost dedicată lui Annie Ernaux, câştigătoarea Premiului Nobel pe 2022. Am ascultat-o cu atenție, pentru că nu i-am citit nicio carte, un fapt cam general la noi. De-acum îi vor fi traduse cărţile. „Refuz romanul sau ficțiunea”, a spus la un moment dat. Așa că în cărțile ei ar fi un amestec de jurnale, oricum axate pe memorie. „La place”, de pildă, este o portretizare a tatălui ei. Pe scurt, scrierile ei ar fi autobiografice. Bun. Asta înseamnă că ele ar cuceri prin atitudine și limbaj. Ea spunea: a scrie înseamnă a fi stăpân pe ceva, pe text. Iar textele ei prezintă fapte din perspectiva femeii care, după expresia ei, „s-a săturat să stea dedesubt.” (??!!). Oricum, se pare că refuză „populismul și mizerabilismul”, cum a și mărturisit. Dar cel mai bun omagiu care i s-a adus a fost al unei librărese inspirate, care a spus: „Este atemporală. Lovește toate generațiile”. Vom citi și vom vedea.
Prin octombrie-noiembrie, cu o oarecare melancolie, privim frunzele unor copaci ca pe nişte picturi făcute de o altă mână decât cea omenească: coroane întregi ruginii, nici roşii, nici vişinii, ci o culoare greu de descris. Frumoasă, zicem în sinea noastră, ba chiar superbissimă. Un Kant ar spune că frumuseţea pe care o privim este aleasă pentru gustul nostru omenesc; că natura nu-şi este suficientă sieşi, că ea există doar pentru a fi contemplată din exterior de ochii noştri încărcaţi cu sensibilitate estetică. Nu cred deloc în această finalitate a naturii pe care i-o conferă gânditorul german. Natura este, în măreţia ei, indiferentă faţă de existenţa omului. Dacă noi, în raporturile cu ea, ne expunem gratuit, lăsăm o breşă în securitatea noastră, atunci ea ne înhaţă cu precizie şi forţă. Copacul ruginiu nu e făcut pentru încântarea noastră, el nu mărturiseşte vreun scop final al naturii care ar fi, vezi-Doamne, gustul nostru estetic. Nu suntem stăpânii naturii. Suntem îngăduiţi de frumuseţea şi gigantismul ei indiferente, neutre, întoarse doar către sine, în marşul ei triumfal evoluţionist.
Să se fi inspirat Michel Houellebecq, cu titlul noului lui roman, „ANIHILARE„, din notele lui Heidegger scrise în Caietele Negre? Sincer, îmi este greu să cred, deşi posibilitatea există, se află chiar la vedere. Acolo, gânditorul german oferea mai multe semnificaţii conceptului de anihilare din care apoi vine cel de autoanihilare. Iată două din ele. „Cel mai înalt nivel al tehnicii este atins atunci când nu mai are nimic de consumat – decât pe sine. În ce formă are loc această autoanihilare? (…) Inexorabilitatea care face parte din esenţa ei o împinge mereu către ceva şi mai nou, adică mai devorator.” „Jurnalismul absolut amorţeşte teama de a gândi care a devenit o modă astăzi şi asigură astfel cea mai completă eradicare a gândirii.” Vreau să spun că mi-e greu să presupun, instinctiv că romancierul francez îl citeşte pe Heidegger, cu toate că, raţional vorbind, mă înşel cu siguranţă. La cât a fost disecat, tocat, mai mult criticat Heidegger în Franţa, cu Caietele Negre, e imposibil să nu-i fi atras atenţia romancierului francez. Care, cu un al şaselea simţ al meu, cred mai mult ca sigur că s-a situat în apărarea filosofului, pe aceeaşi linie de sensibilitate cu el.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
