EDITORIALUL DE LUNI – Nicolae STAN – Note despre literatură (LXX)

Uneori mi-e dor de personajele mele, cum ar fi excelenţa sa Pandrea Mihai, fost mândrul căpitan al Curţii Regale, transformat apoi, după detenţia anilor ‘5o, în tehnician veterinar… „Toţi au dreptate! gândea Pandrea limpede, fără emoţii, împingând cazmaua, alături de ceilalţi deţinuţi, în calcarul deşertului dobrogean. E bine! îşi spunea el noaptea, întins în patul său simplu de carceră aşteptând somnul. E bine, repeta liniştit, cu gândul dus către o lume mirifică şi fără de hotare.” (Apă neagră) Cred c-aşa ar fi spus şi despre vremurile noastre…

Când ai, întotdeauna, o înțelegere medie și comună a lucrurilor cu a majorității, vei contribui direct la căderea lumii, la degradarea conștiinței pe care ea o poate avea despre ea însăși și despre lucruri. Asta este valabil peste tot, în toate domeniile, de la politică, la cultură și mai departe. Prin nivelare și aplatizare, lumea nu poate face pași importanți înainte. Ce-ar însemna acest fenomen în artă, în literatură, mai ales? Gustul, care e personal, s-ar înscrie într-o serie, într-un grup, într-o ideologie. Arta va fi industrie, producție de serie. Cu cât grupul care e dominant va fi mai mare, mai copleșitor prin lașități și oportunisme, cu atât șansele lui de a rămâne în istorie, prin actele lui de cultură, vor fi mai mici, pentru că el a aruncat peste bord ideea de concurență liberă, de individualitate, de personalitate. Grupul este o forță centripetă – își apără tot și pe toți, într-un efort continuu de aplatizare și nivelare. Abia cei înscriși într-o mișcare centrifugă, aruncați la periferia forței grupale, talentați fiind, au șansele recuperării. Când, în literatură, „poporul” cititor, direcționat cu știință, are gusturi unanime, sacralizând pe unul sau pe altul, acolo se strecoară eroarea, obiectivată și arătată pentru ochii majorității mai târziu. Întotdeauna timpul face dreptate – asta e o axiomă verificată istoric, nu o simplă credință.

Iată un incipit grozav: „Sub vădita influență a lui Chesterton (plăsmuitor iscusit și șlefuitor de elegante taine) și a sfetnicului de palat Leibniz (care a născocit armonia prestabilită), mi-am închipuit acest subiect (…) Acțiunea se petrece într-o țară oprimată și tenace: Polonia, Irlanda, republica Veneția, un stat sud-american ori balcanic… (…) Să spunem (din comoditate narativă) Irlanda; să spunem 1824. Povestitorul se numește Ryan.” Povestirea din care am citat a fost scrisă prin anii ’40 ai secolului trecut, se numește Povestea trădătorului și a eroului și a fost scrisă de argentinianul Jorge Luis Borges. Dar de ce am amintit așa ceva? Pentru că acest joc narativ seamănă mult cu tipul de scriitură al generației mele literare, ’80, în chiar anii ’80 din veacul trecut. Ideea e că mulți dintre noi știam că „noua ideologie” literară   s-a mai înfăptuit în istoria literaturii. Era suficient să te gândești la Cervantes, cu al său Don Quijote, sau la Rabelais, până la Măgarul de aur al lui Apuleius, a. Ch. Și totuși, noi am considerat că trebuie să facem ceea ce s-a făcut prin alte părți, pentru a aduce stiluri și teme noi în practica noastră literară. Unii, mai accentuat, cu mai multă credință, alții mai moderat. Acum, după atâția ani, cred că inițiativa generației, cu vârful ei, la acest capitol al inovației, Mircea Nedelciu, a fost, pe lângă un act curajos și creator de perspective noi, și un act de sacrificiu, cu scopul racordării literaturii române la tematica și stilistica mondiale. De aceea, minimizarea și expedierea acelor noi abordări literare, aprecierea lor drept caduce, inutile, sunt pur și simplu nedrepte și superficiale.

Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…