Donna Tartt. Premiul Pulitzer pentru romanul Sticletele. Are 60 de ani şi a scris, a publicat, trei romane. Însă „pe-alea bune”, vorba unui amic. Dar nu-i citisem primul roman, publicat pe la 40 de ani, „Istoria secretă„. L-am luat azi. Deocamdată, impresionant ca mărime. Sper să-„mi” fie unul dintre cele „bune”. Altceva însă m-a impresionat: răbdarea de a scrie romanele după o lungă pritocire a lor, în absenţa oricărei dorinţe de a publica orice, oricând. Ne aflăm în America, supra-ţara cu toate posibilităţile ei.
A scrie literatură înseamnă a înţelege că imaginile sunt mai folositoare decât conceptele. Ultimele sunt aeriene, fiind deasupra lucrurilor, mişcarea lor poate fi imprevizibilă, pe când imaginile sunt ALE lucrurilor, sunt lipite de lucrurile naraţiunii. Treaba e cum îţi anihilezi ideile pe care oricum le ai în minte când scrii. Cum le maschezi, cel puţin.
Adevărat. Divina Comedie dantescă devine ininteligibilă pentru cineva care nu e creştin. Dovada că şi Dante era bântuit de acest gând e că în Limbul Infernului, acolo unde există totuşi o lumină, aceea a unui foc (influenţă, totuşi, platoniciană?), i-a aşezat pe cei merituoşi, fără păcat, dar necreştini, în acest loc fără cazne: Homer, apoi Platon, Socrate, care, după credinţa marelui îndrăgostit, se aflau în jurul lui Aristotel, ca doi învăţăcei: „văzui pe-al cărturarilor părinte/şezând c-un pâlc de înţelepţi deoparte./Toţi îl cinstesc şi iau la el aminte, / dar Platon şi Socrate cel vestit/ în preajmă-i stau…” În preajmă-i stau? Ce-o fi fost în capul lui Dante?
Mai mult decât în orice artă şi în filosofie, a voi să ai dreptate în literatură este o mare naivitate. Acolo este vorba de altceva., atât de intim, de personal, încât dincolo de el nu mai există nimic pentru ceilalţi.
„Viaţa mea e un roman”- iată noua tipologie de roman, care ar putea fi la îndemâna oricărui ins ce ştie să scrie corect gramatical. O disoluţie, o dezagregare, o cădere. Inevitabil, romanţarea.
Mi-am spus despre Donna Tartt, la prima vedere, că în romanele ei e un soi de amestec între Fowles şi Eco (mai vag). Cam aşa este. Dar pot să-i reproşez multe despre alcătuirea romanului Istoria secretă: cel mai important e că lasă neîncheiate piste narative decisive pentru ca romanul să stea în picioare. Urmarea e că, totuşi, nu avem de-a face cu o romancieră de raftul întâi. Are succes însă, a luat şi Pulitzer-ul. Dar cred şi eu că într-o ţară cu 330 de milioane de locuitori se găsesc vreo câteva sute de mii, ba chiar cel puțin un milion, care să-ţi citească romanul. Nu e rău, deci, ca scriitor, să te naşti întâmplător în America, sau măcar în Marea Britanie, nu?
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
