În Oglindă spartă, romanul pe care l-am publicat anul ăsta, 2022, există unele formule care sparg textul și care vin din inconștientul colectiv, sau din cel individual. Cea mai des întâlnită formulare de acest gen, pe care mintea personajelor o are undeva sedimentată, adânc, este: „Numai trecutul există. Viitorul este o amăgire.” (insist: formularea nu aparține autorului, ci personajelor ca totalitate). Acum, dacă vă îndoiți de credințele personajelor mele – ceea ce este perfect explicabil – voi prezenta un fragmențel din Gunther Anders: „… doar trecutul reprezintă o posesiune sigură. În vreme ce prezentul, datorită caracterului său tranzitoriu, nu poate fi „avut”; pentru că rămâne un bun inapropriabil, nereal, nerentabil, adică tocmai pentru că nu rămâne, trecutul, devenind imagine pentru lucru și pin asta proprietate, este singur real. Formulat ontologic: „numai ce a fost este ființa”.”
Mentalitatea medie a sensibilității românești, inclusiv a multor creatori, e că filosofia ar putea fi un pericol pentru literatură. Ba chiar ar putea spune, unii dintre ei, cu încredințare personală de netăgăduit, că „arta este superioară filosofiei”. Ca și cum ar putea fi comparate sau ar trebui să fie comparate cele două domenii ale spiritului. În Franța, să zicem, nu s-ar putea gândi, darmite rosti asemenea folclorisme. Românie, țară a folclorului bine făcut!
Vreau un cititor și un mediu literar care să sălășluiască în România și care să fie în stare să citească și primească, seduși, un Michel Tournier român, dacă acesta s-ar ivi, brusc, pe pământ românesc, acolo unde doar un Bukowski este rege și chiar împărat.
Când cobor din casă, de regulă o iau la dreapta, apoi la stânga, merg înainte până ajung , în trei minute, la mall; sau iau metroul și mă opresc la Romană, să zicem; sau merg cine știe unde am interes; dar întinderea de uscat pe care mă mișc e finită, nu poți trage de ea ca de o cocă. Însă, în vreme ce pășesc, ce lume se plimbă în mine! Pot să mă-ndrept în trecut, însoțit de amintiri, de trăiri personale pe care le re-trezesc mereu în alt fel; sau pot să mi arunc mintea și închipuirea dincolo de clipa prezentă, într-un „atunci” proiectat dinspre trecut, conform inferenței „dacă… atunci”. Sau pot rămâne pe pojghița subțire a prezentului, așa cum fac multe viețuitoare care se zbat să supraviețuiască. Oricum, mișcarea-n timp pare infinită, mult mai bogată ca întinderea de pământ pe care, determinat, înaintez. De-aia tema oricărui roman este timpul, mai ales în varianta lui „umană”, ca temporalitate, ca pulsație interioară a conștiinței. Iar acest micuț adevăr ți se arată, cu problemele lui legate de tehnica folosită, chiar în atunci când scrii, sub forma intuiției, cel puțin.
Ideea că literatura este marginală printre contemporani pentru că a venit prea devreme în locul care va deveni, în viitor, centru. Deocamdată însă eşti aruncată la periferie. Dar vei ajunge-n situaţia-n care vei conta. Ăsta-i un vis pe care l-am visat într-o noapte, urmărind o emisiune.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
