În 1721, baronul de Montesquieu publică, în afara Franței, fără nume de autor, un roman epistolar celebru, „Scrisori persane”, în fapt un pamflet bine camuflat cu mijloace artistice. Acolo, doi persani, Usbec și Rica, poposesc în Franța, pe care o observă cu ochii străinului. Iată-l pe Usbec scriindu-i lui Ibben despre un subiect monden: „Femeile din Persia sunt mai frumoase ca cele din Franța, dar cele din Franța sunt mai drăgălașe. E greu să nu le îndrăgești pe cele dintâi și să nu te simți bine cu celelalte.” Măi să fie. Și treaba era-n secolul XVIII, pe la începutul lui. Dar ce-o vedea acum un alt persan în Paris? De ce nu și-n „Micul Paris”?
Că să fii în trend și să scrii despre Imediat. Dar abia apuci să clipești, și el dispare, înlocuit de un altul, apoi de un altul, straturi și straturi de imediaturi formând istoria omului. Istoria Omului.
Iată ce poate să scrie Heidegger în vestitele Caiete negre, în fapt, notații zilnice, relativ superficiale, fără legături rezistente cu înalta lui gândire din Ființă și timp: „Mediocritatea trebuie să existe – dar nu trebuie să ne dorim să o îmbunătățim, ea însăși e destul de pedepsită; cel mai rău prin faptul că nu știe nimic despre mizeria ei și nici nu poate ști, potrivit propriei legi.” Asta-i o notație cu totul banală, cu un adevăr evident: cum să îmbunătățești ceea ce e mulțumită de natura ei, fiind conformă cu legea ei? Însă e cu totul discutabilă notația despre pedeapsă: că, așa, mediocritatea (Heidegger înțelegea prin asta, într-o altă notație, micul-burghez, filistinismul) ar fi pedepsită. Dar nu poate fi pedepsit ceva ce este mulțumit de ceea ce este: și-a luat mobilă de bucătărie, e fericit, și-a mai achiziționat o mașină de lux, adăugată la celelalte fără număr, e super-fericit, cum se spune. Nu știe nimic, mediocritatea, sub formă de meta-gândire, despre limitele ei – asta-i o fericire imediată și intensă, nu o pedeapsă. Impersonalul „se” (bine, n-a făcut aici trimiterea la formele căderii Dasein-ului, o fac eu), dimpotrivă, își aclamă forma de existență: face mega-petreceri, cu șampanie pe măsură, poartă ceasuri de excepție etc. Nu poți decât s-o accepți și de multe ori s-o aplauzi. Slavă.
Unul dintre chipurile, cuceritoare toate de altfel în Jocul cu mărgele de sticlă, Lupul de stepă, Călătoria spre Soare-Răsare ș.a., pe care Hermann Hesse îl arată și în „Siddharta”: „-Pot să iubesc o piatră, Govinda, dar și un copac sau o bucată de coajă. Toate acestea sunt lucruri, iar lucrurile pot fi îndrăgite. Cuvintele însă, nu le pot iubi. De aceea învățăturile nu înseamnă nimic pentru mine, ele nu au duritate, nu au moliciune, nu au culori, nu au margini, nu au miros, nu au gust, nu au nimic altceva decât cuvinte. Poate că tocmai lucrul acesta, poate că tocmai cuvintele cele multe te împiedică pe tine să-ți afli pacea.”
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
