Cum se știe, Jorge Luis Borges, în eseurile lui – dar nu numai -, este un fin observator, un rafinat cunoscător al literaturii și chiar al filosofiei. Așa, el pleacă, de pildă, de la o zicere de-ale lui Montaigne: „Nu fac nimic fără bucurie.” Și o aduce în literatură, în facerea ei: „Eu aș spune că și literatura este o formă de bucurie. Dacă citim ceva cu dificultate, autorul a eșuat. Din această pricină cred că un scriitor cum este Joyce a eșuat total, pentru că opera lui reclamă efort.” O lovitură în moalele capului literaturii. Căci, da, spunem că Ulisse este un mare roman. Și este. Însă el a fost construit după o schemă intertextuală, pentru cunoscători. Un cititor „avizat” urmărește, în vreme ce citește, corespondențele dintre căderea în marginalitate a eroului joycean și marele mit homeric, fondator, imprevizibila călătorie către casă a lui Odiseu. Pentru asta, trebuie să faci apel la memorie, pe care ți-o împrospătezi cu consultarea cărții întemeietoare: Odiseea. Așa că, deși ne deranjează, observația lui trebuie totuși rumegată.
Vorbind despre zgârcenia unora dintre cei vechi, Montaigne ne încredințează că, de zgârcit ce era, Homer avea un singur slujitor, plătit, se înțelege; că Platon avea „doar” trei. Numai Zenon, conducătorul școlii stoice, n-avea niciun slujitor (să înțelegem că de avar ce era?). Dar de sutele și miile de slujitori moderni neplătiți, doar având în sânge un instinct natural de a sluji – fani, susținători -, sărmanul francez n-avea de unde să știe și n-avea cum să-l ducă strălucitoarea lui minte.
În anul 1934, un tânăr britanic de 19 ani, Paddy (Patrick) Leigh Former pleacă din Olanda, străbate Germania, Austria, Cehoslovacia și Ungaria, pentru a ajunge în România, ca etapă apropiată de Constantinopol, țelul final. Ajuns în pădurile și miturile transilvane, apoi coborând pe cursul Dunării, tânărul observă (și va scrie mai târziu, Sir Patrick, în „Între păduri și ape”) cu prospețime darurile naturii noastre, obiceiurile. Un soi de „persan” care, între altele, ne vorbește cu inteligență, moderație și admirație de poemul popular „Miorița”:„Unii spun că demonstrează adâncile porniri fataliste ale românilor din zonele rurale, în vreme ce alții descoperă exact opusul: extrag un fel de triumf mistic tocmai asupra unei asemenea interpretări a soartei. Poate că originile ar trebui căutate în vremurile precreștine; poemul a răsărit fără îndoială din rădăcini incerte și complexe. Dar pentru mine vraja lui a constat și constă în îmbinarea francheții și tragismului, în surprinderea sentimentului izolării care îi stăpânește pe păstori și a exaltării disperate care le bântuie pășunile și pădurile.” Oare ce-o spune domnul Neamțu, naționalist conservator altfel, care strivea mesajul baladei sub „măreția” antreprenorului american întruchipat de Trump?
Suntem în anul 1935. Și Heidegger scrie în „Introducere în metafizică”, cursul din 1935 la Universitatea din Freiburg: „Această Europă, aflată într-o orbire iremediabilă, care este în permanență pe punctul de a se hărăzi singură pieirii, stă prinsă ca într-un clește între Rusia și America. Din punct de vedere metafizic, Rusia și America sunt unul și același lucru. Același furor disperat al tehnicii dezlănțuite și al organizării lipsite de o motivare din adânc a omului obișnuit.” Dar cum era Germania? Așa: „Suntem prinși în clește. Poporul nostru (…) poporul metafizic. (…) … acest popor nu-și va alcătui un destin decât atunci când el va crea mai întâi în el însuși un răsunet…” Ah, și ce răsunet s-a auzit curând!
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
