Senegalezul, stabilit la Paris, Mohamed Mbougar Sarr, cu al său „Cea mai tainică amintire a oamenilor”, a câștigat premiul Goncourt pe 2021. Un roman original, în primul rând pentru că are o temă abstractă, curat europeană: Cartea. Cartea perfectă, un soi de colaj inspirat al tuturor cărților. Literatura, asta-i tema. O temă borgesiană, iar Borges, se știe, este mai degrabă european în cărțile sale, decât sud-american. Dar cum să scrii un roman despre așa ceva? Sarr inventează un scriitor senegalez (ca și el) care în tinerețe pleacă la studii în Paris, acolo unde scrie o carte tulburătoare și înfricoșătoare, Labirintul neomenescului. Autorul este T. C. Elimane. Întreg romanul este o anchetă largă, cu mărturisiri ale diverșilor scriitori, ale unor rude de-ale lui Elimane (Siga, verișoara sau chiar sora lui, nu se știe) despre aparițiile și disparițiile fabulosului scriitor. Din roman mai rămâne un exemplar care-i năucește pe toți cei care-l citesc. Cert e că anchetatorul, scriitorul tânăr Diegane Latyr Faye, nu l-a întâlnit niciodată pe Elimane, pornit acesta dintr-un sat senegalez vecin cu al lui Faye. Paginile romanului sunt magnetice, uneori de-o mare poeticitate, acaparatoare. S-a spus, marginal, că romanul lui Sarr este formal, inautentic în dialoguri, fad. Nimic mai fals. Dialogurile, nu foarte multe, sunt purtate între scriitori africani aflați la Paris, e normal ca personajele să aibă un nivel de abstractizare rezonabil în limbaj. Spre final, am crezut și eu că dau de formalismul invocat, când Faye se reîntoarce-n Senegal unde au loc mișcări sociale, demonstrații, proteste violente față de puterea colonială. Dar Faye nu participă la ele – în prima tinerețe fiind un aprig revoluționar -, el fiind obsedat de tema sa: Miracolul Literaturii. Totuși, tot în final, există un personaj, Maam Dib, una dintre soțiile tatălui sau unchiului lui Elimane (nu se știe), care aduce mărturisiri despre Elimane din partea soțului ei mort, într-un limbaj extrem de formal și simbolic. E drept, ea face precizarea că doar a recitat cele spuse de fostul ei soț, un om instruit, dar poate că reproșul rămâne în picioare. În rest, romanul lui Sarr, la cei 32 de ani ai săi, este o mare lovitură pe piața literară. Iar posibilele acuze de favorizare de către juriu în baza devoalării sistemului colonial nu se susțin, după părerea mea. Din două motive: 1. pentru că subiectul romanului nu se centrează pe suferințele africanilor sub colonialism; 2. pentru că, dacă social-politicul se menține totuși în text, în doze mici, câtă vreme romancierul a trăit în lumea respectivă nu văd de ce i s-ar reproșa că scrie despre ce a trăit. Însă, cum spuneam mai sus, romanul lui Sarr vorbește despre Mirajul Literaturii, este „o declarație de dragoste pentru literatură”, cum stă scris pe coperta patru (Lire). Și, în finalul-finalului, felicitări traducătorului, Ovidiu Nimigean!
Hai să dau și un citat din „Cea mai tainică amintire a oamenilor”, romanul lui Mohamed Mbougar Sarr, că poate-ați auzit alte voci în alte camere despre această carte; și să fim atenți dacă textul fascinează sau nu: „A doua zi, la căderea nopții, sufletul tatei a ieșit din trup. Sătenii povestesc că au simțit un vânt mare suflând peste sat. Cei mai știutori și-au dat seama că sufletul lui Ousseynou Koumakh își părăsise trupul și le cerură celor din familie să intre în case și să rămână înăuntru. (…) Câteva minute mai târziu, trecea peste fluviu. Îl mângâia: apa tremura; la suprafață se formară cercuri largi, care creșteau unduind mereu, regulat, pănă la linia malului. (…) Și astfel, la ora la care pământul începea să crească, sufletul tatei, purtat de acești curenți de aer, sosi în satul lui Mbar Ngom (…) Sufletul tatei a intrat în casă. L-a chemat pe Mbar. vreau să spun că a chemat sufletul lui Mbar, nu corpul.”
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
