Viitorul imediat va aduce în prim-plan literatura africană şi asiatică. Ea va uimi prin insolitul ei, aşa cum prin anii ’60-’70 sud-americanii cucereau cititorii cu un cântec despre lume pe care nu-l mai auziseră până atunci. „Paradis” al lui Abdulrazak Gurnah mi-a stârnit acest gând încolţit în mintea mea de ceva timp. Dacă în anul 1967, G.G. Marquez aducea din universul latino-american o frumuseţe nouă, de o muzicalitate nemaiîntâlnită, Gurnah, prin „Paradis” (publicat în 1994) aduce sonoritatea dură, aspră, africană, cu poveştile ei despre sălbatici, Coran, Dumnezeu şi libertate spuse, din nou, într-o formă nemaivăzută de europeni, cel puţin. În mod normal, în fine, anul trecut Gurnah a primit Premiul Nobel pentru Literatură. Aşa că placa asta cu corectitudinea politică, în cazul de faţă, nu doar că nu-şi are niciun temei, dar e şi rizibilă: romanul amintit este un diamant.
Trei priviri. 14 Iulie. Paris. „Singura diferență pe care o văd între epoca noastră și cea a marelui Robespierre este că pe-atunci capetele cădeau, iar acum doar se răsucesc într-o parte și într-alta”- Chateaubriand, 1831. „Toate ființele raționale au sărbătorit această epocă.”- Hegel, 19 ani la Revoluție. „Revoluția franceză, această farsă sinistră și…inutilă, dar pe care spectatorii nobili și entuziaști din întreaga Europă o interpretau din depărtare atât de îndelung și de pasionat prin propriile lor revolte și entuziasme, până ce textul dispăru sub interpretări…”- Fr. Nietzsche.
Am citit un roman (străin) aproape perfect. N-o să vă spun titlul și autorul. Un text de o senzorialitate maximă, cunoașterea completă a lumii narate, cu mulțimea de detalii care o fac credibilă. Bun. Foarte bun. Poate finalul să fie prea explicit, deși estetic se susține totul. Când mă gândesc la suita noastră de ego-uri, majoritare în proza românească, mi se face rușine: ele alcătuiesc cu chiu cu vai o lume mică și prea personală. (În fine, nu rezist: este vorba despre romanul „Abandon” al lui Abdulrazak Gurnah).
De la Iliada la Seinfeld. De la prezenţă la absenţă. O continuă diviziune a realului, revigorată, când şi când, de revoluţiile avangardismelor, până la ceea ce nu se mai poate diviza, un capăt, un soi de semnal al morţii artei. Dar tocmai atunci, miraculos, ea renaşte mereu. Poate că această revenire la forţa literaturii, de pildă, să fie posibilă graţie condiţiei pe care Verdi ar fi rostit-o către sfârşitul secolului 19: „Să ne întoarcem spre trecut, va fi un progres.” Dar cum să te întorci, sub ce manieră, în ce cheie stilistică, după aversiunea relativ recentă faţă de limbaj? Barthes ne îndeamnă să luăm calea filiaţiei cu trecutul, nu al rupturii totale faţă de el. Iar filiaţia să ia forma alunecării, opusă deconstrucţiei. Iar alunecarea, în fine, fiecare cum gândeşte, cum poate…
Mă simt solidar cu o aşa idee: „Eu cred că orice literatură bună este iremediabil progresistă, dar fără intenţia autorului”, Mario Vargas Llosa. (Şi reacţia lui Marquez: „Mi se pare că scriitorului nu trebuie să i se ceară în mod concret să fie un militant politic prin cărţile lui, aşa cum pantofarului nu i se cere ca pantofii pe care îi face să aibă conţinut politic„). Prezenţa unei ideologii politice explicite, într-un roman, căreia i se face promovare de tip propagandistic, este detestabilă literar.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
