Ce înseamnă să faci mișcare!! Să fii tânăr păstor de gâște, într-un sat german, să ajungi pe jos în Varșovia, pentru un post de profesoraș particular, de unde să pleci tot pe jos – în lipsa banilor – la Konigsberg, unde bați la ușa lui Kant, iar Kant, urmându-și rutina zilnică, să nu-ți deschidă – asta înseamnă să te numești Fichte, pur și simplu..
Deseori Haruki Murakami, în densitatea calmă a textului său, are pastile subtil-populare, cum este şi asta: „Totul devenise iremediabil diferit faţă de trecut, ca şi când hârtia de calc ar fi alunecat de pe modelul ce trebuia copiat.” N-aş spune că-i extraordinar, dar e plăcut, citibil. Poate că ăsta-i scopul.
Când, în 1927-anul heideggerian al Fiinţei şi timp-, Julien Benda publică Trădarea cărturarilor, două erau reproșurile aduse intelectualilor epocii: 1. că ei, mai ales scriitorii, și mai ales romancierii, înlocuiesc literatura cu pasiuni partizane, ațâțând fanatismele politice care nu fac niciun serviciu literaturii; 2. că trădătorii apără particularul (națiune, rasă, alte povești non-generale) în defavoarea universalului, a unei rațiuni universale. Reproșul de la punctul 1. poate fi operațional și acum, pentru că partizanatul politico-ideologic actual delimitează artificial scriitori, generații. Le mănâncă din timp, îi fascinează, îi epuizează și-i trișează. Însă apărarea generalității nu este altceva decât o trădare, din partea lui Benda, a calității unui text estetic. Cu cât mai mult particular artistic, cu atât ,mai multe universuri, lumi autonome, de sine stătătoare, artă, în speță romane.
Îl întreb ce-i place din proza românească. El, un poet bun, puțin retras, dar recunoscut, un artist. Și-mi spune net:
– Proza ta. Mereu am citit-o cu plăcere și interes.
– Hai, mă, fii serios.
– Păi, chiar sunt.
– Atunci, de dragul jocului, să mergem mai departe: Spune-mi ce roman ți-a plăcut din cele publicate de mine. Sau ce povestire?
– Mie-mi place tot ce scrii tu. Abia aștept să publici ce mi-ai spus c-ai terminat.
V-am tot spus, dar vă repet: repetiția este mama învățăturii. Nu vă mai faceți iluzii, acordați atenție sfatului schopenhauerian: „Viața e ceva mizerabil. M-am hotărât să mi-o petrec gândindu-mă la asta.” Ați putea găsi și sâmburi tari de veselie și umor ascultându-l, fie și parțial, pe neasemuitul Arthur.
Să scrii doar una-două pagini de roman pe zi, cum tot aud, mi se pare a fi, cel mult, un fapt meşteşugăresc. Ritmul inspiraţiei adevărate nu poate fi atât de scurt. Va ieşi o carte neinspirată, plictisitoare, de lucrător, de muncitor cu plan şi-atât. Numai dacă aceste pagini sunt de finisaj, de omogenizare stilistică etc., atunci ele fac să sclipească întreaga arhitectură a cărţii deja înălţată de viforoasa inspiraţie fără limite.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
