Flash-back, 2014: „La festivitatea de acordare a premiilor Uniunii Scriitorilor l-am cunoscut pe Simion Danilă, premiat acolo, spre mulţumirea mea, traducătorul pasiunii noastre comune, Friedrich Nietzsche. Am vorbit multe. În modestia lui, îmi spunea că dac-ar fi ştiut că mă întâlneşte ar fi luat de-acasă cartea mea, „Nietzsche, ermitul vesel”, pentru a-i acorda un autograf. Îi voi trimite una gata semnată, desigur. Abia aştept viitoarele traduceri, mai ales corespondenţa ermitului. Ce om minunat!”
Dacă un roman, în ultimă instanță, are ca temă Timpul (realitatea văzută din interior), atunci sunt mari șanse ca el să reziste oricărui timp istoric. Dacă el însă are ca temă Spațiul, adică realitatea externă, căreia inclusiv creatorul i se supune ca unei legi fizice, deja el este ținut pe loc de cauzalitatea strictă a poveștii dintr-un anumit loc din care este exclusă gândirea liberă. Dacă scăpăm de barierele spațiului, mai ales – pentru că timpul, fiind interior, trimite gândirea către infinit -, cartea la care muncești are șanse să dăinuie. Așa cred.
Public românesc, „mare”, „mic”… Publicul „mare” al spațiului public românesc actual este unul fascinat de cultura de consum, cu toate atributele ei: standardizare, prefabricare, comercializare. El se lasă subjugat de reclama comercială a proprietarilor-oligarhi (sistemul economic), sau de cea politică a „baronilor” puterii (sistemul aparatului de stat), aclamaţi necritic. Totul se vinde şi se cumpără: voturi, campanii de presă, imagine TV, funcţii – într-o multiplicitate lipsită de un temei justificator. Publicul „restrâns” este alcătuit, cum se știe, din tradiţionala forţă activă a vieţii publice: intelectualii. În mod surprinzător, deşi cu o oarecare distanţă prudentă, el a urmat direcţia asumată de publicul larg şi de societatea în ansamblul ei: până în anul 2000, el a desfăşurat o „acţiune comunicativă” orientată către consens; după 2000, s-a abandonat „acţiunii orientate către succes”, specifică sistemului: a „militat” pentru obţinerea de roluri în aparatul de stat şi/sau a urmărit atingerea unor avantaje economice prin semnarea unui pact cu oligarhii validaţi social, ca angajaţi ai trusturilor de presă. Rezultatul aceste „trădări” vulgare, dar necesare, ni se spune, a germinat apariţia unui final apoteotic al sferei publice româneşti moderne: interesul public (reprezentat prin oameni politici, dar şi prin personalităţi ale societăţii civile, care semnează liste de susţinere a diverşilor politicieni) a luat, insesizabil, forma unui simplu pretext pentru satisfacerea unor interese particulare, „prea umane”. Aşa că, privind agitaţia post-comunistă a publicului „restrâns” (mic), nu poți să nu ajungi la un diagnostic temeinic: sinecurismul a devenit un mod de viaţă printre membrii „intelighenţiei” româneşti contemporane: conducerea unor consilii de administraţie, institute, reviste finanțate de stat, uniuni de creaţie, de cercetare – de unde-şi triază clientela în scopuri utilitare şi conjuncturale. Intelectualul român, odinioară elitar cu adevărat şi independent, se află pe cale de dispariţie, iar din „cenuşa” lui prea-pământească se naşte învăţatul învingător, sofistul pur: cameleonic, instrumental, trăind în profit, şi nu în adevăr.
Niciodată nu vor mai fi repetate cuvintele romantice ale lui Rousseau: omule, îţi voi spune istoria, dar nu aşa cum este scrisă în cărţi, ci aşa cum o spune natura. Şi asta chiar dacă, totuși, celebra invocaţie stă scrisă-ntr-o carte.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
