Aproape oriunde aş deschide Demonii, am senzaţia că Dostoievski trăieşte printre noi. Iată:
„Erkel era un <prostălău> în capul căruia nu-şi găsise loc decât capacitatea de a vedea lucrurile în mare (…); dar o pricepere de a se descurca în situaţii concrete de subordonare avea în suficientă măsură, ba uneori ajungea până la isteţime.(…) Rolul de executant era o necesitate a firii lui şterse, lipsite de personalitate, prea puţin cerebrale şi mereu setoase de a se supune unei voinţe străine…” Uneori, scuze, am impresia că priveşte lumea prin ochii mei.
Bine, cel puţin o dată s-a înşelat şi Dostoievski: „L.T. îmi place nespus, dar, după părerea mea, nu va scrie mult (la o adică, pot să mă şi înşel)” – scrisoare către A. I. Maikov, 1856. E adevărat, contele Lev Nicolaevici Tolstoi (L.T) avea atunci 28 de ani. Dar Feodor Mihailovici şi-a luat totuşi marja de eroare…
Semănătorul care știe unde cade sămânța versus semănătorul care nu se întreabă unde cade sămânța. Cred că Goethe făcea deosebirea. În literatură, dacă intuiești interesul și gustul publicului, fiind interesat de acestea, s-ar putea să scrii cărți care au succes. Vei face băi de mulțime, oamenii te vor căuta, îți vor lua aerul, intimitatea, vei deveni un bun de-al lor, îți vor cumpăra cărțile și te vor folosi. Dacă însă nu vei scrie în funcție de sensibilitatea publicului, ci vei aduce printre contemporani o operă indescifrabilă de cititorii actualității, s-ar putea ca omenirea să fie preocupată mult timp de descifrarea textului care nu s-a lăsat înțeles, posedat, folosit. Ai scris ceva valoros.
Ne-am putea imagina un Leopold Bloom care trăiește, într-o zi, aventurile sale mici, casnice, fără nicio sugestie referitoare la rătăcirile mitice ale lui Odiseu, din marea călătorie inițiatică Odiseea. Adică, pur și simplu un personaj obișnuit, cenușiu, cum sunt zilele privite de sus, fără niciun suport mitic, ancorat numai în clipă – povestește ceva. El ne-ar povesti despre viața lui comună, despre dragostea casnică trecătoare, despre pomii înfloriți în grădina sa, despre trădarea iubitei. Să zicem că autorul ar avea ceva talent, adică unul care nu sparge norii, eventual care se sprijină pe lecțiile de scriere creativă pe care le-a urmat. Dar în niciun caz nu inventează un stil propriu, cât de cât personal. Este asemănător, în acest sens, cu toți colegii lui de cursuri.
Unii cititori ai acestui romanț micuț ar putea înțelege că asta este arta, că așa se scrie roman. Iar dacă inșii respectivi se validează între ei, cu entuziasm, prin reviste, treaba e ca și făcută. Tocmai am descris miza romanului românesc actual, majoritar, care are darul multiplicării și strivirii altor tipologii mai abisale.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
