E clar că editorii fac piața literară la un moment dat. Și mai puțin scriitorii sau criticii literari. Editorii imprimă o anumită direcție în literatură, funcție de gusturi, de informație, de viziune, de sfaturile consilierilor. De aici și marea lor răspundere, riscul lor. Căci pot da aproape numai fumigene pe piață, cărți lipsite de substanță, recomandate doar de conjunctura amicilor. Iar asta se va vedea în viitorul imediat. Pe lângă grija personală, aceea de a ajunge la un compromis între profitul încasat și valoare literară. Grea meserie…
Om al crepusculului, cum cred că spunea Hesse. Abia spre seară să te înviorezi, să-ți crească tonusul fizic și psihologic, după o după-amiază îndeobște scăzută în reacții, moleșită. Seara, ce energie retrezită… Apoi noaptea, ce prilej minunat de a scorni în condiții de singur în univers…
Radu Plămadă, Bazil Erdely, Luiza Burci, Tușa Trandafira, Păuna Panseluța, Nicușor Mândruț, Iris Firisevici, nea Ionică, Ionuț Pretorian – și alții, mulți, alături de ei, da, aceștia sunt oamenii mei, sunt cei mai fideli prieteni, sunt cei în care cred, pe care-i urmez; și care se alătură altora, deja independenți, ieșiți mai de mult timp în lume, un Moise Ștefan, o Olimpia Moise, un Cezar Fecioru, un Șerban Ghika, un Constantin Constantinescu, ca și Atanasie, Mazilu, Antonia, Agatha, Anelise, Dida, Evelin, Ilie Iulian, Solomon Albu, Toma Aurel, Pandrea Mihai, Băncilă Paul, Osman Cernomârdin, Crăciun Mituș… Da, știu cu exactitate, ei mă urmează necondiționat. Sunt ei personajele mele – alături de alții, mi-ar lua mai mult de o pagină enumerarea – dar au personalitatea lor, nu sunt simple marionete A! Să nu uit: și Ivan, desigur, e prezent în ultimul roman…
Să urmezi o întreagă procesiune înainte de a scrie. Să mergi la birou, așa, ca în treacăt, ca și cum i-ai da doar târcoale, într-o simplă vizită trecătoare. Să te așezi pe scaun și să citești ce-ai scris aseară. Să înțelegi repede ce vei face, cum vei face, astă seară. Dar să amâni, să opui rezistență, să vezi dacă ele, cuvintele, te vor mai urma. Să le întinzi o cursă, să le testezi fidelitatea.
Apoi, să te ridici de la masă, să hălăduiești prin bucătărie, pe lângă aparatul de cafea, pe lângă multele tipuri de cafele aflate în fața ta. Să ieși pe balcon, urmat îndeaproape de Ivan, motanul meu, soldat credincios, să arunci o privire spre bulevard, să încerci să nu te gândești ce și cum. Să vezi dacă ești singur. Dar să vezi că ele, cuvintele, sunt în jurul tău, sunt mai antrenate ca tine, te-au înconjurat. Așa că vei ajunge din nou la masă, convins, nu învins, vei lua stiloul cel negru, plin cu cerneală neagră, te vei apleca asupra caietului gros, cu coperți negre, cu foaie velină, vei apăsa apoi ușor.
O capodoperă evidentă: Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa, de Antonio Lobo Antunes. O scriere maxim-antunesiană, o sinestezie literară fluentă ca un poem perfect, care centrează senzații și fapte pe câteva nuclee, mereu luminate din alte și alte perspective. O fatalitate grea, suspendată cu stil deasupra oamenilor și a istoriei, dar care cade, în final, implacabil, așteptat, dureros și vindecător aspra lor. O fatalitate pe care, prin amploare, am întâlnit-o doar la Faulkner.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…