O precizare, mai mult pentru mine însumi, pentru o autoclarificare. În martie 1981, cu prezentarea lui Țoiu, debutam literar în România literară cu proza „Un taifas obișnuit”: povestea unui ins revoltat, prins de matahala colectivității care-l îndreaptă fără întoarcere către moarte, poate chiar îl omoară. Un erou tragic. M-am gândit de multe ori la ce înseamnă tragismul eroilor literari, regăsindu-l ca marcă a scrisului meu. Și m-am gândit și la cauzele care au dus la dispariția tragismului, cel puțin în literatura noastră, așa cred. Sub impresia lui Volkelt, probabil, în anii 80, augmentat apoi de filosofia schopenhaueriană, gândeam că tragismul aduce detașare, contemplație, liniște interioară, acceptare a ceea ce este imposibil de ocolit. Și nu vedeam, atunci, un deznodământ fericit al situației tragice, acesta nefiind altceva decât un artificiu exterior textului. În fine, efectul maxim estetic al unui astfel de text constă în moartea eroului, care numai ea elimină senzația de supraviețuire jalnică a individului aflat în strânsura vieții… ( de-aici, majoritatea eroilor mei mor, eliberați, acceptând, aproape fericiți…). Îmi dau seama, gândindu-mă la formarea mea, de ce sunt străin scrierilor de-acum ale faptelor obișnuite, anodine, de bucătărie personală, lipsite de măreția adusă de contemplare, de privirea de sus asupra destinului chinuit al făpturii omenești. ”S-a schimbat paradigma„, cum am văzut o atenționare a unei prozatoare relativ tinere și încrezătoare, cum altfel?
Inegalabilul Mario Vargas Llosa… În „Civilizația spectacolului”. Llosa pleacă de la diferitele definiri ale culturii: T. S. Eliot (cultură=elită), George Steiner (cultură=miza pe transcendență), Gilles Lipovetsky (cultura imaginii, cultura light), marele prozator și eseist caracterizează într-un fel personal civilizația ”actuală” ca una a spectacolului. Notele ei ar fi: divertismentul ca valoare primă; bunăstarea, o lume a mărfurilor; democratizarea culturii, ca un soi de degenerare a culturii elitare; dispariția criticii și ierarhizarea prin publicitate; masificarea culturii… Să citez puțintel din „democratizarea culturii”: „E vorba de un fenomen născut din altruism: cultura nu putea să rămână în continuare apanajul unei elite, o societate liberală și democratică avea obligația morală de a pune cultura la îndemâna tuturor, prin intermediul educației, dar și prin promovarea și subvenționarea artelor, a literaturii și a altor manifestări culturale. Această filozofie lăudabilă a avut nedoritul efect de a vulgariza și a face mediocră viața culturală, unde o anume neglijență formală și superficialitatea conținutului produselor culturale aveau o justificare civică – trebuiau să ajungă la cât mai mulți oameni. Cantitatea în defavoarea calității. (…) Așadar, nu e de mirare că literatura cea mai reprezentativă din vremurile noastre e literatura light, ușoară, lejeră, facilă, o literatură care, fără nici o urmă de jenă, își propune întâi și-ntâi (și aproape exclusiv) să distreze.”
O fi așa, n-o fi? Să fie depășit Llosa în analize, în diagnostic? Destul de greu de zis. Dar nu este imposibil, măcar în parte. Vom muri (să nu ne înfricoșăm) și vom vedea.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
