Nu există un spirit românesc mai clar, mai limpede și mai tăios ca al lui: „Romanul redă toate fațetele acestui timp și-i acaparează toate posibilitățile de exprimare. E și motivul pentru care-l adoptă atâția care prin firea lor îi erau cu totul străini. În ziua de azi, Descartes ar fi fost, probabil, romancier, Pascal – cu siguranță. Un gen devine universal când ademenește spirite ce nu au pentru el nicio predispoziție. Dar ironia vrea ca tocmai aceștia să fie cei care-l sapă, introducând probleme străine naturii sale, diversificându-l, pervertindu-l și încărcându-l până ce structura de rezistență începe să pârăie.” (Cioran, Ispita de a exista) Bine, privea din centrul lumii, Parisul, prin 1956. Între timp, analiza este valabilă, laolaltă cu prorocirea, și pentru spațiul literar românesc, acolo unde romanul, cu toate ale lui (personaje, intrigă, planuri diverse), este săpat adânc de cei care „nu au pentru el nicio predispoziție”.
Cât de optimist a fost secolul al XVII-lea, cel puțin în prima lui jumătate! Atunci, francezul Cartesius a putut să afirme fără șovăială că „bunul simț” – „le bon sens” -, adică facultatea de a distinge adevărul de fals, îi este dat fiecărui om, în mod egal, ca un dat natural. (Bine, în demonstrațiile lui, raționalistul francez arăta cum voința, strecurată-n judecată, poate abate rațiunea de la drumul către adevăr). Dar noi suntem în sfântul și poleitul secol XXI, și iată că „le bon sens” pare rarisim distribuit oamenilor! Când un om devine Autoritate, de fapt, întruchiparea ei de moment, își pierde ca printr-o magie neagră „le bon sens”, se situează deasupra lui, considerând asta ca pe ceva legitim, și pune sub semnul întrebării chiar posibilitatea ca anumiți inși să aibă dreptul la opinie, măcar. Opinia se tratează ca un delict. Abia după ce „pleacă” din corpul etanșeizat și fals strălucitor al Autorității, omul nostru se trezește ca dintr-un vis deja uitat și luptă cu îndârjire pentru dreptul la opinie, democratic, adică. Asta se întâmplă și-n lumea literară românească actuală, din păcate.
Totuși, să „scoți” 50-60 de „cărți”, poezie, proză, altele, până pe la 60 de ani, nu e cam mult? De ce să nu stai mai mult aplecat asupra textelor tale pentru a le cizela, a le ciopli, dacă vezi cu ochii minții această limpede necesitate? Uite, un contemporan, Jonathan Franzen, romancier și membru al Academiei Americane. Are fix 65 de ani. A publicat 6 (șase) romane (dar ce romane, ce finețuri!), încă vreo două eseuri, vreo două de memorii. Și e cunoscut în toată lumea. Hm… Ce curiozități! Bine, hai să zicem că le scrii pe-astea 60, deși e limpede că majoritatea sunt maculatură. Dar aflu că există limite superioare și mai aberante: peste 120, peste 150 de volume publicate cu te miri ce, de către miri cine. Există fapte, oameni-scriitori, cum ar veni. Ce nu înțeleg eu e cum acești zei ai scrisului continuu nu se plictisesc, nu obosesc, au mereu încredere oarbă în tot ce fac, scriu, mă rog, aștern pe hârtie și publică în toate colțurile țărișoarei.
Stilul flaubertian, ironic și realist, deopotrivă, îndelung lucrat, în „Educația sentimentală”, roman-capodoperă, ăhă, al secolului al XIX-lea: „Reședințele regale au în ele o melancolie specială, care vine desigur de la dimensiunile lor, prea mari pentru micul număr al oaspeților, de la tăcerea care te surprinde după atâtea fanfare, de la luxul lor încremenit, care dovedește prin vechimea lui cât de efemere sunt dinastiile, veșnica mizerie a tot ce există. Și această exalare a veacurilor, toropitoare și funebră, ca un parfum de mumie, e simțită chiar și de capetele naive.” Îmi dau seama că scrupulosul Flaubert, cu exigența lui cunoscută față de calitatea literară, artistică a propriilor lucrări, ar fi fost umilit azi de cei care publică dintr-o suflare peste 100 de romane și tot felul de altele. Democrație și cantitate.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
