Câteva gânduri referitoare la proza lui Nicolae Breban (continuare)
Din nou mă voi întoarce la Dostoievski, sunt nevoit, pentru a marca, încă o dată, ideea că sursa primară a inspirației romanești brebaniene se află în opera scriitorului rus, mai cu seamă în „Crimă și pedeapsă”. Acolo, un student, Rodion Raskolnikov, vrea să verifice dacă nu cumva existența lui este asemănătoare cu cea a unui „păduche”, a unui om banal, neînsemnat. Pentru asta, săvârșește un act gratuit: ucide o cămătăreasă și pe sora ei, cu scop teoretic. Studentul crede că sare peste zidul „legilor naturii”, că iese din subterană și demonstrează astfel că are fibră de „supraom” – alt concept nietzschean rău interpretat pe la noi, biologizat, asupra căruia nu mai intervin. Raskolnikov însă ajunge la mântuire prin uneltele sfințite ale religiei ortodoxe.
Nicolae Breban preia de-aici doar ideile literare de „banalitate”, „zid” și de „salt”. Asta înseamnă că atât în evoluția personajului principal, cu a sa perspectivă unică dinspre care se narează, cât și în ceea ce privește estetica romanescă în genere, va avea loc o schimbare severă de macaz, dincolo de care se întinde metafizica cețoasă, virilă, întunecată a mitului puterii ideologice. Asta i se întâmplă, complet neașteptat, doctorului Minda, în „Îngerul de gips”, lui Castor Ionescu, în „Drumul la zid”, și cu deosebire lui Traian-Liviu Grobei, care mărturisește, ca în transă, spre final, că purta și numele de Ioan, după „nașul său”, de unde, „bunavestirea”. Acest merceolog bănățean cu nume de „slugă”, Grobei, apare la început senin și zâmbitor, ca orice provincial care nu și-a descoperit posesia asupra „lucrului”. Însă, după întâlnirea faimoasei Lelia Crăiniceanu, o fată frumoasă din Alba, pe care, surprinzător și pentru el, o domină de la un anumit moment, ia cunoștință de unchiul acesteia, Farca, mort de zece ani, ca și de „arhiva” lui, deținută de familia lărgită a Leliei. Acesta este timpul în care Grobei își asumă rolul de serv al „Marelui Dispărut”. Totodată este și vremea eliminării din viața sa a Leliei – care și-a epuizat rolul -, cât și de distanțarea autorului de estetica romanului tradițional balzacian: „Acum… da, mult stimații mei confrați, stimații mei contemporani (…) a sosit clipa să ne despărțim, «realmente», de eroina romanului nostru, de seducătoarea Lelia-Haretina (…).” Odată ce termenul mediu dispare, asemenea navei spațiale care se descotorosește de treapta susținătoare când intră pe orbită, lupta dintre cei doi eroi rămași se mută în Nord ( termen folosit obsesiv de Nietzsche, da), la Vatra-Dornei, acolo unde, în deplin mister și în totală austeritate, Grobei slujește memoriei lui Farca, ajutat de două slujnice de-a pururi: Olga-tante, mătușa Leliei, și Petronela, „oaia-fanatică”. De fapt, romanul se îndreaptă rapid către mitizarea personajului care începe să „crească”, până la intrarea în gogoașa mitică a lui Farca, unde se identifică total cu acesta, slugă și stăpân împreună, de nedespărțit, doi în unul ( iată: nu Unu devine Doi, ci doi devin Unu): „Farca și El se topiră unul într-altul sau noi înșine nu mai distingem prea bine.” Limita a fost depășită total, nu se mai știe care e „nașul” și care-i Învățătorul. Dar odată saltul făcut trebuie să dispară chiar descărnatul Grobei, de fapt, după descriere, vechiul Grobei, cel de dinaintea „botezului”: „Salutare, Grobei!… salutare… dacă n-ai fost în stare să te faci iubit, în viața ta scurtă și caraghioasă, eu, aici, pe această ultimă pagină te îmbrățișez și… te iubesc.”
Final
Frumos, nou, un sfârșit romanesc original. Așa și e. Doar că nu pot să nu-mi amintesc de un mare scriitor, Thomas Mann, un alt inspirator al romancierului nostru, care-și termină romanul său, „Muntele vrăjit”, așa: „Adio, Hans Castorp, brav copil răsfățat al vieții! Povestea ta s-a sfârșit. Am isprăvit cu povestitul ei; n-a fost nici amuzantă, nici plictisitoare, ci rămâne doar o povestire ermetică. Am povestit-o pentru ea însăși, nu de dragul tău, căci ai fost un nătărău (…).”
Dar orice observații ai face, orice idei ai susține într-o încercare de analiză critică a operei brebaniene, autorul se poate întoarce, în răspăr față de contemporani, către spusele finale ale locuitorului subteranei dostoievskiene: „În ceea ce mă privește, în viața mea n-am făcut decât să împing până la extrem ceea ce Domniile Voastre n-ați îndrăznit să duceți nici până la jumătate, ba încă și lașitatea v-ați luat-o drept prudență, consolându-vă cu asta, amăgindu-vă singuri.”
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
