EDITORIALUL DE LUNI – Nicolae STAN – Note despre literatură (CXXIII)

Câteva gânduri referitoare la proza lui Nicolae Breban (continuare)

TEMĂ, INFLUENȚE, TERMENI

   Tema urmărită în romanele sale – mai ales „Bunavestire”, „Drumul la zid”, „Îngerul de gips” – nu este alta decât încercarea de depășire a zidului obișnuințelor, a banalității  încarnate de personajul central, către o altă formă de existență superioară, liberă, printr-un salt brusc în gol, pregătit însă anterior cu ajutorul unor mici motive strecurate în verbiajul naratorului-personaj. Saltul dincolo de zid, s-ar putea numi tema amintită. Pentru asta, pentru a-și duce la bun sfârșit planul, saltul, personajele principale au ce le trebuie: voință, voință pură ce le va veni în ajutor, îi va conduce când va avea loc metamorfoza. Și, aici, comentatorii operei brebaniene au căzut de acord, cu sprijinul mărturisirilor autorului însuși, că gânditorul esențial care-l inspiră pe romancier nu este altul decât marele singuratic și călător, Friedrich Nietzsche. Într-adevăr, sunt motive să deduci această influență, plecând de la cupluri de concepte precum: stăpân-slugă, voințe tari („credea că-și impune voința”, îl caracterizează ironic, total neîncrezător, Crăiniceanu-tatăl pe cumnatul său, cândva ofițerul Farca) – voințe slabe, etc. Am însă câteva remarci de făcut. Nietzsche nu prea operează cu dualitatea stăpân-slugă, ci cu stăpân–sclav. Iar limbajul său „nomad”, deschis interpretărilor, nu se referă la clase sociale antagoniste, ci la tipologii umane bazate pe autodeterminare, creatoare de valori („stăpânii”, „aristocrații”), sau pe lipsa autodeterminării și pe preluarea unor valori prestabilite („sclavii” și morala lor). În plus, și ceea ce mie mi se pare a fi esențial, în romanele brebaniene, ca și în analizele dedicate lor de către criticii literari, perspectiva romancierului asupra voinței este una metafizică, în prelungirea interpretării heideggeriene, pe care un Michael Haar o denunță ca pe o hermeneutică violentă prin reducerea voinței de putere nietzscheene la essentia, prin care Heidegger ar trece sub tăcere critica nietzscheană adusă conceptului de esență. Dacă ar fi așa cum credea fostul rector din anul 1933 din Germania, atunci filosoful-dinamită și-ar reduce ideile la voința unică schopenhaueriană, de natură metafizică,  filosof de care Nietzsche, la un moment dat, s-a despărțit cu mare durere, ca și de „reîncarnarea” acestuia, Richard Wagner. Or, după Friedrich Nietzsche, voința de putere ( și nu voința de a trăi!) este un concept nou (unde „Unu devine Doi”, „Cu soarele în creștet, el [Zarathustra] schimbă Unu-n Doi”, DBR), care se opune autoconservării biologizante darwinist-schopenhaueriene, fizicalismului natural întrupat în legile naturale (vezi lepădarea dostoievskiană de zidul acestor legi, motiv brebanian recurent). Ca urmare, voința de putere nietzscheană, alcătuită din „punctualizări de voință”, nefiind deci o voință unică, este una care mărturisește aderarea la perspectivism și aparență: „nu există fapte, ci numai interpretări”.

   Mai mult decât atât, și surprinzător, chiar în cel mai bun roman al lui și mai bine condensat, „Bunavestire”, Nicolae Breban își dezvoltă personajele după o structură de-a dreptul silogistică (de neîntâlnit vreodată la Nietzsche), acolo unde există trei termeni: subiectul logic, predicatul logic și termenul mediu care face relația dintre ceilalți doi; în roman: Grobei, Lelia, Farca. „Sluga” (Grobei) și „Stăpânul” (fostul ofițer Farca) – astea sunt rolurile, cel puțin pentru început. Relația lor este intermediată de Lelia, nepoata lui Farca, laolaltă cu întreaga ei familie, mama-Vanina și Crăiniceanu-tatăl, dar nu numai. Or, cum ne arată… anti-nietzscheanul Hegel (neagreat, de fapt, respins de Schopenhauer și de Nietzsche), stăpânul, „conștiința pentru sine”, se raportează la lucru în mod mijlocit, prin intermediul slugii. Lucrul pune în mișcare dialectică relația dintre stăpân – dependent de munca slugii – și conștiința nefericită a slugii care, ca producător  al lucrului, ajunge la convingerea că și el este (sau poate fi) o conștiință în-și-pentru-sine. (De unde, răsturnarea lui Marx, în termeni sociali: proletariat, muncă, burghezie). Traducând în termenii romanului „Bunavestire”, Farca-stăpânul este prezent latent, dormitează în Grobei-sluga (prin „grobeizarea naratorului”- Manolescu, Arca lui Noe), iar acesta din urmă înțelege, la un moment anume, momentul metamorfozei, că poate fi (și) el stăpânul. Ca să vezi, plecasem de la ideea încetățenită că maestrul romancierului ar fi, aproape exclusiv, singuraticul de la Sils-Maria, dar am ajuns, din aproape în aproape, urmărind terminologia brebaniană, la dialecticianul profesor de la Universitatea din Berlin! Ce surprize îți rezervă citirea atentă a unui roman! Așa că e posibil să revin… Totuși, cu toate aceste lămuriri, la care se mai pot adăuga altele, scriitorul poate folosi conceptele preluate din gânditori-literați într-un fel personal, mulat pe întreaga lui personalitate, luând formă astfel un stil, poate, original.

Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…