Individul aflat mereu în acțiune, în război și în întrecere, se crede nemuritor, în gândul lui secret. Uitarea mortalității, iată condiția acțiunii mereu încrezătoare, mereu optimiste. Dar nu se poate altfel, în viața de zi cu zi. Pentru că lumea este un vacarm continuu în care, intrând vrând-nevrând, uiți de orice se spune că ar fi esențial. Ești acolo, lupți, nu contează pentru ce, ești în mijlocul vacarmului, cu cât ești mai în centru, cu atât ești mai important. Până la urmă, vrajba din lume nu-i altceva decât o formă cinică a divertismentului contemporan. Râzi călcând pe cadavre – un Meursault al secolului XXI.
Dacă-mi amintesc bine, Michel Tournier, comentându-l pe Kant, într-un studiu, spunea că personajul de roman are o dublă natură. Este și universal, în sensul că are statusul unei etichete, cocheta, ingenua… Dar, în toate, se manifestă strict particular. Un paradox fertil. Pentru că fiecare particularizare, determinație, nu doar că nu îndepărtează personajul de cititor, ci, dimpotrivă, îl face agreabil pentru toți cititorii, devenind și astfel universal. De aici, cu ușurință, aș deduce că toate personajele care urmează un tipar inoculat de o estetică grupală, de o ideologie literară comună, respectată ca o sfântă Evanghelie, rămân departe de cititori, așa încât, nefiind singulare, nu pot deveni universale, accesibile celor mulți, istoric vorbind. Asta ar fi vrut să spună filosoful din Königsberg cu afirmația: Frumosul este un universal lipsit de concept. Eh, vorbe. Frumosul literar se face, nu se discută, vorba ceea.
Lumea comună, adică reală, în cel mai bun caz se află în penumbră. Oricum, ea este învăluită, uneori clar acoperită de umbre fel de fel, gata să întunece orice orizont. Poate de-aici, din acest neajuns se pare natural al omenirii, s-a iscat metafora Luminii; a Adevărului care sălășluiește numai în strălucirea Soarelui, de la Platon încoace. Dar, spre deosebire de marele gânditor, care critica natura artelor ca fiind imitativă, cred că literatura, pentru a mă opri doar la un tip de artă, poate alunga umbrele, fie și pentru o înseninare vagă, timidă. Cuvintele, cele inspirate, îi dau imbold lumii să continue, să lupte și să se sacrifice, pentru că, iată, lumina este pe cale să dispară fără ele.
Să citim următorul text: „«Nici vorbă, vor striga ei la Domniile Voastre, nu-i voie să protestezi: doi ori doi fac patru! Natura nu vă cere părerea, puțin îi pasă de dorințele voastre, dacă vă plac sau nu legile ei. Sunteți obligați s-o acceptați așa cum este ea, prin urmare să-i acceptați și rezultatele. Zidul, deci, este zid… etc., etc.» Doamne-Dumnezeule, păi ce-mi pasă mie de legile naturii și ale aritmeticii, când – cine știe de ce – mie nu-mi plac aceste legi și acest doi-ori-doi? Firește, n-o să sparg zidul cu fruntea dacă într-adevăr n-o să am putere ca să-l sparg, dar n-o să mă resemnez în fața lui numai pentru că am un zid de piatră și nu m-au ținut puterile să-l sfărâm.” (F. M. Dostoievski, „Însemnări din subterană”, Editura Polirom, 2012). Aceasta este matca ideatică a majorității romanelor lui Nicolae Breban, care, în consecință, sunt romane de idei literare, în sensul întrupării acestora în magma uneori fierbinte a cuvintelor.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
