Realitatea este prilejul unei traume. Realitatea nu poate fi, în haosul ei ”constitutiv”, decât rea și urâtă. Aici este locul eticii. Literatura poate fi aproximată ca încercarea de tratare a traumei, a depresiei. Aici este locul esteticii. A le confunda, iată un lucru inexplicabil.
Că, ne spune englezul Leak, făcându-i biografia unuia pe care dreptacii români îl aruncă disprețuitor la rebuturi, acesta din urmă, cel ce dominase viața culturală a centrului lumii culturale, spunea că criticul este cel menit să SEPARE grâul de neghină, da, dar acela, Jean-Paul Sartre, aruncat la resturi de vajnicii români ai dreptei cea fără de pată mai spunea și că un critic literar adevărat are forța de a SE SEPARA de sine, devenind cât se poate omenește posibil de obiectiv, idee descrisă și de Levi-Strauss după care, pentru a ajunge la cunoașterea obiectivă, subiectul trebuie să se divizeze la nesfârșit… O lume apusă. O altă lume răsărind mândră ca soarele de pe cer.
Filosofia, așa cum o știm până azi, pierde teren rapid în fața eseisticii, a prozei de masă, vandabilă pentru cei mulți. De ce? Cred că din cauza tonului ei care pare (este) prea serios, prea grav, în lumea plină de Las Fierbinți. Cum să citești despre Ființă când, pe lângă că nu înțelegi mai nimic, poți să te distrezi cu fel de fel de oferte ușoare, amuzante, scrise deștept, exact pentru omul secolului XXI, împlinit material, în mare parte. De ce să-ți bați capul cu așa lucruri inutile? Dovadă că și ministra învățământului românesc, ghidată de inși ai timpurilor actuale, acordă foarte puține ore filosofiei, logicii, psihologiei, de-astea. Oamenii nu mai au nevoie de starea de mirare în fața obișnuitului, pentru că neobișnuitul breaking-news-ului îi atrage ca musca la miere, clipă de clipă. (Poate că situația mai mult decât discretă a filosofiei, azi, este asemănătoare cu cea a poeziei, și ea coborând în abisuri de care omul actual nu mai are chef). Rutina, pentru omul contemporan, este drumul cel mai ofertant. Slavă ei.
Că iubirea ne ridică la stele, ne spune bunul poet italian. Păi, da. Că fiecare corp are un ”loc natural”, al lui, ne arată și Aristotel în Despre generare și nimicire. Așa că Iubirea ar mișca pământul în sus și seamănă disocierea de natură, în vreme ce Ura ar fi cauza mișcării conforme cu natura. Că și magul Empedocle, înainte de Aristot, arăta că mișcarea este o succesiune nesfârșită de Iubire și Ură. Și că Iubirea, fiind deschidere, este alterare, compunere, generare ce duce la nimicire. În vreme ce Ura este rămânere în sine, conservare, conform cu natura vieții. Să ne amintim și de Arjuna, sfătuit de Krișna: lasă neamurile, nu te gândi la ele, că n-ar fi bine să lupți împotriva lor, fii doar corp care-și face treaba, luptă, ridică-te în picioare, în car, ia hățurile și luptă. Măi, măi… Ce grozăvii, mai bine nu citești.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
