Astăzi m-am plimbat fără scop, încolo și-ncoace. S-ar spune c-am cutreierat spațiul, că l-am măsurat, văzând aceleași forme, prototipuri, particule materiale seriale, ca mereu când ieși în afara ta. Așa a fost, dar foarte puțin, altfel m-aș fi plictisit. Am scăpat de acest păcat gândindu-mă la „Maestrul și Margareta”, pe care tocmai îl terminasem de recitit a doua oară. Și probabil ultima. Pentru că, acum, m-a încântat ca niciodată, tocmai fiindcă-i știam construcția și, uneori, detaliile. Așa, am părăsit colivia spațială și am intrat în timp, coborând la momentul scrierii romanului, care a durat 10-12 ani: și am văzut cum, din deznădejdea autorului, prins în plasa fatală a stalinismului, geniul bulgakovian a găsit, prin zbateri, rescrieri, lipsuri și mari dureri, soluția de a zbura deasupra teritoriului dominat de cauzalitatea de fier, de umbre materiale, contemplându-l printr-o vedere de sus, limpede, văzându-i nașterea și pieirea, totul pe fundalul unei revanșe devastatoare, neiertătoare și nimicitoare, cum numai în nelimitarea timpului este posibilă.
Că iubirea ne ridică la stele, ne spune bunul poet italian. Păi, da. Că fiecare corp are un „loc natural”, al lui, ne arată și Aristotel în Despre generare și nimicire. Așa că Iubirea ar mișca pământul în sus și seamănă disocierea de natură, în vreme ce Ura ar fi cauza mișcării conforme cu natura. Că și magul Empedocle, înainte de Aristot, arăta că mișcarea este o succesiune nesfârșită de Iubire și Ură. Și că Iubirea, fiind deschidere, este alterare, compunere, generare ce duce la nimicire. În vreme ce Ura este rămânere în sine, conservare, conform cu natura vieții. Să ne amintim și de Arjuna, sfătuit de Krișna: lasă neamurile, nu te gândi la ele, că n-ar fi bine să lupți împotriva lor, fii doar corp care-și face treaba, luptă, ridică-te în picioare, în car, ia hățurile și luptă. Măi, măi… Ce grozăvii, mai bine nu citești.
Acuma, fiindcă am văzut că pe Cinemaraton a rulat filmul Săptămâna nebunilor, gândul m-a dus la romanul barbian cu același titlu (între cele două creații nefiind nicio legătură de fond sau de formă). Nu-l mai am, din păcate. Dar e ușor să evoc starea mea în timpul lecturii acestei cărți rare: o mare mirare că se scriu și la noi romane care nu vorbesc, în primul rând, despre conținuturi anume, ci despre stări care alcătuiesc forma lucrurilor. În acest sens, era normal să nu existe „acțiune” cauzală, asta nefiind miza autorului, de unde acuzele aduse de „estetism” sunt nelalocul lor. A fost, poate, singurul roman românesc metafizic pe are-l citeam. Și care, sub aparența unor personaje istorice, spunea ceva despre Nimic, Absență, Cădere. Nu în lumea românească neapărat, ci în Lume. Mie mi se pare a fi vârful prozei lui Eugen Barbu, și nu numai. Să lăsăm biografia deoparte atunci când citim opera, zic. Ce-am face, altfel, cu Eliade și cu marele Cioran? De altfel, parcă există acolo, în roman, și o autoironie destul de evidentă.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
