Să aduci pe însuși Dracul în Rusia stalinistă, întruchipat într-un așa-zis profesor, să-l faci să domine viața culturală a Maicii-Rusii, acolo unde se simte ca peștele în apă, fiind țărișoara lui, împreună cu o suită de micuți dar energici drăcușori – iată o idee genială pe care ucraineanul Mihail Bulgakov a dus-o la capăt abia pe patul de moarte, în 1940, în superbul roman „Maestrul și Margareta”, scris, ars și rescris din memorie timp de zece ani, nepublicat timp de aproape 30 de ani… În vreme ce autorul, mereu bolnav și mereu în lipsuri materiale grave, moare la doar 49 de ani. Cu adevărat, Satana a locuit, în felul lui, și atunci în Rusia.
În anii ’90, Laurențiu Ulici, un om admirabil și un critic literar onest în toate felurile, m-a certat atunci când eu susțineam că societatea reacționează ca un organism viu. Am mai scris despre asta, avea dreptate, teoretic, mai ales că exemplul la îndemână era chiar Revoluția. Dar eu replicam: e o răbufnire a unui organism. Și, da, treptat m-am potolit, am revenit pe linia liberală, a libertății și a responsabilității umane, nu? Însă în ultimele luni, în ultimii ani, sunt tentat să mă întorc la credința tinereții, după experiențe și multe lecturi: să mă încred în fatalismul incontrolabil, „transcendent”, cum ar spune Schopenhauer. Pentru că, vedeți, viața de lângă noi ne îndrumă în această direcție: globul pământesc, prin reprezentanții lui de paie – aleși, cum ar veni, în libertate și responsabilitate -, se rostogolește către nedreptăți, egoism, intoleranță și servitute, contrarii ale valorilor promovate de cărți ale autorilor liberaliști. Cum se poate explica asta? Cum se poate ca intențiile să fie așa-zis bune, iar rezultatele mai mult decât proaste, catastrofale? Oare Toynbee, tradus la noi sintetic, să fi avut totuși dreptate când teoretiza mișcarea ciclică a istoriei? Mă tem că da. Oare să fim mai inteligenți ca Arnold Toynbee, cum lasă să se înțeleagă mulți dintre noi, experți într-ale istoriei? Aș zice că nu, cu toată modestia și cu tot respectul… Și încă: am credința că dacă, din fericire, ar mai fi printre noi Laurențiu, și el ar fi de acord cu mine, de data asta. Din păcate.
Nu știu cum stau lucrurile în celelalte țări, însă în democratica Românie scriu pe rupte cei care, până acum, doar citeau din când în când cărți răsuflate, pășunist-romanțioase, depășite chiar de la naștere. Sau nu prea citeau, fiind ocupați cu viața. Democrația le-a adus însă și dorința de a scrie, de a pune viața în cărți, pe ideea că viața este identică total cu literatura, pentru că nu degeaba se spune că literatura „reflectă” viața, nu? Deci, cum ar veni, ai trăit, acum scrii, nimic mai simplu și mai drept. Convingerea mea e că nu există țară mai bogată în maculatură rizibilă ca România noastră dragă. Ofensiva acestor băgători de seamă este totală, masivă, ca un tăvălug mitic. Există voci care spun că acest lucru este benefic: crește gradul de cultură în rândul poporului. Este fix invers: poporul ar fi bine să-și urmeze viața în mod natural, să se plimbe prin orășelele lui admirând natura sau pur și simplu respirând aer curat bun pentru sănătate. Scriitorii care îi încurajează fac un deserviciu literaturii pe care o coboară, o terfelesc, făcând-o de aceeași spiță, pentru necunoscători, cu maculatura amintită. Literatura răsare din cetitul cărților la vremea potrivită și cu exemplare potrivite vremii tale și nu numai. La care se adaugă meditații asupra specificului ei, dacă se poate, astfel încât să ajungi la concluzia poate doar intuită că ea nu este propriu-zis viață din realitatea luată ca atare, ci este un soi de altă viață filtrată de sensibilitatea și cultura scriitorului. E greu. Dacă nu le ai pe-astea, la care pot adăuga alte câteva obligații, geaba lucrul pe pagina caietului de „scriitor”. Trebuie să existe un bun-simț care să te ducă ce pe drumul bun, care nu te îndeamnă să schimbi „sapa” în „călimară” în orice condiții. Stai și privește Răsăritul sau Apusul, este un Frumos natural, ca și frunzele ruginii ale toamnei. Iată, un scriitor divin ți le așterne în față fără să faci un efort. Mulțumește-te și fii recunoscător – există frumusețe și în natură, dar nu frumusețe artistică. Iar dacă tot vrei să scrii ceva, ar fi util pentru familia ta și pentru cercetătorii de peste 50-100 de ani să ții un jurnal despre faptele comune, banale, care ți se înfățișează prin trăire zilnică. Cândva, paginile tale ar putea fi folositoare. În plus, n-ai mai bruia viața culturală a timpului tău și așa tulburată, dar din alte motive decât cele analizate aici. Viață bună!
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
