Mă scuzați, dar voi prezenta aici, succint, o pastiluță schopenhaueriană despre condiția geniului, într-o proiecție cam romantică. Dar n-are a face. Așa: omul de rând, absorbit de acțiune, se luptă cu viața, cu cauzalitatea ei, printr-o voință ce-și subordonează capacitatea de înțelegere. Asta e valabil pentru omul banal, „articol industrial, pe care natura îl reproduce zilnic în mii de exemplare.” Dar Geniul? Păi, zice că apariția lui nu este altceva decât un eșec al Voinței în fața puterii de înțelegere care, iată, își ia revanșa: subordonează oarba Voință, transformând-o într-o simplă slujnică. Și ce face el? El, Geniul, urcă la obiectivitate absolută prin contemplarea Ideilor pure, adică prin el spiritul își va exercita funcția speculativă în puritatea ei: va anihila ceea ce există subiectiv în el și va deveni „limpede ochi al universului”. De aici, melancolia senină a genialității: ea se pătrunde de durerosul mister al vieții care nu poate fi alinat decât metafizic, adică dincolo de cauzalitatea reprezentării, fără să se lase atinsă, tulburată, de această durere dată de perpetua dorință. Și iată că ajungem, așa, la seninătatea cu care Eminescu (tot a fost, de curând, aniversarea lui) privește, în poezie, tulburarea nefericită a lumii supusă principiului cauzalității ca într-o menghină letală. Am sfârșit aici, cum am promis: o pastiluță.
Nu se poate învăța, de la profesori pricepuți, decât știința. Arta, nu, ea nu este conceptuală. Pasul hotărâtor în practicarea lucrului artistic este impulsul dat de instinct. Or, acesta nu se poate inventa. Singurul profesor care te poate învăța aici ești TU, prin metoda încercare-eroare-învățare, citind și recitind marii autori ai domeniului. Restul este sofistică, adică școala care pretinde, contra unei sume de bani, că-l poate învăța pe începător și ceea ce nu este o știință.
Vasăzică, Cormac McCarthy a trăit 90 de ani. Cu un an înainte, la 89 de ani, publică (și probabil scrie) două capodopere: „Pasagerul” și „Stella Maris”. Nu știu să mai fi existat o asemenea longevitate creatoare. Dar ce spun eu, sigur a existat, uite, al nostru Nicolae Breban, 90 de ani la 1 februarie. Să ne vedem la centenar! Parcă prinzi curaj, prin contaminare…
Copilărie și vocație literară, apud Marin Preda, într-un interviu din 1974: „- N-am presimțit literatura în copilărie. În privința aceasta, nu am fost precoce. Singurul lucru pe care-l țin bine minte este că la 13 ani am luat conștiință de mine. Mi-am dat seama că există în mine o anume ființă de care eram conștient. Citisem pe islaz cu caii, Biblia și Descartes” – Jurnal intim, 2.
Bine, el n-a prea făcut mari studii superioare, mai precis, nu le-a terminat. Rușine lui. Dar iată că el scrie așa, cu de la sine putere, că așa vrea și poate el, dincolo de profesori de: „În lumina zorilor, un bărbat înaintează pe câmpie din groapă în groapă, pe măsură ce le sapă în pământ. Folosește o unealtă cu două cozi și o înfige în groapă, aprinde piatra din groapă cu oțelul lui, groapă cu groapă, stârnind în groapă focul lăsat acolo de Dumnezeu.” – Cormac McCarthy, Meridianul sângelui.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
