Au urmat Dostoievski, Flaubert, Eminescu, Joyce, Faulkner, și alții ca ei, cursuri de scriere creativă? Întrebare retorică, desigur. Dar, pentru cei curioși de temă, a se citi și înțelege dialogul platonician „Ion”, deși acolo Socrate este oarecum confuz în argumentare. Mă opresc însă asupra unei concluzii socratice: poetul este o făptură ușoară, înaripată, în stare să creeze ceva doar după ce-l pătrunde harul divin și iese din sine, părăsit de judecată. În alte vorbe, literatura se creează prin talent sau geniu, nu în baza unui meșteșug, așa cum sunt cele ale corăbierilor, țesătorilor de lână, strategilor militari (exemple date de Socrate), sau, să zicem noi azi, ale medicilor etc. Deci ce face profesorul de scriere creativă? Îi învață el pe cursanți cum să devină scriitori? E de bun simț: nu. Cel mult, un redactor de carte al unei edituri, meserie complexă, de altfel. Dar ce-i învață? Fără îndoială, un meșteșug, în termenii socratici, adică o metodă, să zicem azi. Dar este arta, în general, un meșteșug? Nu, categoric. Toată istoria literaturii arată asta. În plus, orice teorie își găsește singură, prin forța originalității ei, metoda. Așa că literatura – dacă o asimilăm cât de cât teoriei – își află singură metoda de a înainta și a se împlini ca operă de artă (poezie, roman), „singură”; profesorul ar strica acest drum, fiind exterior lui. În fine, dacă literatura ar fi totuși un meșteșug învățat de la un profesor, acolo nu mai e vorba de literatură și de scriitori. Acolo ar fi vorba de meșteșug și de meșteșugari, pur și simplu. Cred cu tărie că numai cenaclurile forjează viitorii scriitori, pentru că acolo te afli în competiție, sub formă miniaturală, iei cunoștință de alte tipuri de scriere, îți dai seama de beteșugurile scrisului tău, în urma discuțiilor, de-astea. Dar atelierele nu-s cenacluri. În ele se dau teme, termene. Școală de redactori. Nu-i rău, însă e bine să știm despre ce vorbim: despre meșteșug. Faptul că un meșteșugar – sau mai mulți – scoate o carte, ăsta e un fapt singular, nu un argument în favoarea moșirii unui talent.
Dar să vedem ce știa Eminescu, la 22 de ani, înscris la Universitatea din Berlin: „… colegii îl știau ca un cunoscător al lui Platon, Spinoza și Fichte, al doctrinelor orientale, al lui Kant și Schopenhauer. Cetise Ramayana și Mahabharata, pe Kalidasa și probabil Vedele, și vorbia cu aprindere de Budha Sakya-Mouni și de Nirvana. Slavici pretinde că acuma începuse Eminescu și traducerea Rațiunei pure de Kant.” (Călinescu). Dar toate astea nu contau pentru cei care, în anii ’90, l-au „demitizat”, ca și cum noi nu știam că a fost om din carne și oase. Îmi amintesc de un neica-nimeni sudist care, încurajat de noua „teorie”, striga în gura mare: în fond cine a fost el? un om ca noi toți, un poet ca noi toți, poate chiar eu sunt mai bun ca el, cine știe? Un lucru însă mi se pare a fi sigur: toți cei care au continuat să-l arunce în groapa comună a mediocrității nu stăpâneau, la cei 35-45-55 de ani ai lor, nici măcar 50% din ce știa „Eminache” la 22 de ani. E o combinație între cultura lui răvășitoare chiar și pentru mulți dintre noi, cei de azi, și înariparea lui genială. Sau poate, mai degrabă, o strecurare, o stilizare a celei dintâi prin formele universal-apriorice ale sensibilității celei de-a doua.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
