Naratorul din „Onoarea pierdută a Katharinei Blum” este unul în ton cu subiectul povestirii: analiza cauzelor unei crime mărturisite, precum și a desfășurării ei procedurale. Așa că narațiunea este impersonală, jurnalistică sau specifică lucrătorilor în procuratură. Avem de-a face cu o „relatare”: „Pentru relatarea de față s-au folosit câteva surse secundare și trei surse principale (…). Dacă relatarea va fi găsită pe alocuri „curgătoare” – de vreme ce se tot vorbește aici de surse – ne cerem iertare: era inevitabil. Având de-a face cu „surse” și „curgere”, nu se poate vorbi de compoziție, de aceea ar trebui poate să introducem în locul ei noțiunea de adunare la un loc a șuvoaielor (ca neologism, propunem „colectare”).” Iată cum între „fond” și „formă” există o intercondiționare evidentă, lucru binecunoscut prozatorilor care, deși sunt acaparați de text, au totuși și o privire din afara lui.
Am citit două intervenții foarte bune, în „România literară”, referitoare la anul editorial 2023. Ele aparțin poeților Nichita Danilov și Liviu Ioan Stoiciu. Să-ți întemeiezi discursul public pe adevăr, adică pe opinii argumentate, total sincere și detașate, lipsite de obținerea oricărui profit personal – da. Iată, spre exemplificare, câteva fraze din analiza lui N. D.: „Apoi azi, mai există scriitori și critici care fac sluj la curtea altor scriitori. Nici boierii oploșiți la curtea vreunui domnitor fanariot din Țările Române nu făceau atâtea temenele câte se fac acum. De ce o fac, nu știu. (…) Un astfel de fenomen nu a existat în perioada anilor șaizeci, șaptezeci, optzeci. (…) Astăzi, în grupurile literare (…) alături de asaltul mediocrității, umflarea valorilor a devenit o practică curentă ce subminează și mai mult credibilitatea scriitorului român și credibilitatea actului critic…”. De fapt, N. D. face un elogiu indirect idealității criticului literar de întâmpinare care ar mai putea deține însușirile de cândva: atașament exclusiv pentru literatură, discreție, chiar singurătate.
Voi reda un pasaj din preferatul meu – un gânditor în același timp genial și popular -, pentru a mărturisi că scrierea romanului „Agonia lui Constantin” a pornit de la această idee (sesizată doar de Irina Petraș, în analiza ei critică, dar asta nu înseamnă că criticii literari sunt obligați să urmeze „tezele” de start ale scriitorilor); însă, de fapt, îmi place pasta deosebit de pământească a textelor schopenhaueriene: „Viața trupului nostru nu e decât o agonie fără încetare întârziată, o moarte mereu amânată… Fiecare gură de aer pe care o respirăm înlătură această moarte mereu gata să intre și pe care trebuie să o combatem secundă de secundă, apoi, la intervale mai lungi, de fiecare dată când ne hrănim, dormim sau ne încălzim. Dar, în sfârșit, va trebui ca ea să învingă; căci îi suntem ursiți prin însăși nașterea noastră, iar ea se mărginește să se joace cu prada înainte de a o devora. Și totuși, noi ne înconjurăm viața cu atenții și-i purtăm de grijă câtă vreme poate ea dura: astfel, atunci când suflăm un balon de săpun, îl menținem, îl umflăm cât se poate; și totuși, știm bine că va plesni”. (Lumea ca voință și reprezentare). Hei, dar nu vă impacientați. Să mergem înainte, ca și până acum, spre noi și noi împliniri!
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
