EDITORIALUL DE LUNI – Nicolae STAN – Note despre literatură (CXI)

   Nu strică niciodată măcar o pastiluță de Heidegger, mai ales când cumpărăm atâtea și atâtea cărți:

– flecăreala este comunicare care nu împărtășește.

– este ascultat ce este spus ca atare: lucrurile stau așa pentru că așa se spune că stau.

– vorbăria se transmite mai departe într-o deplină lipsă de temei.

– în scris, flecăreala devine „maculatură”.

 

   Joseph Campbell, un erudit specialist în istoria miturilor și riturilor omenirii, decedat în 1987, este tradus la Herald cu prelegerile lui despre mitologia universală ținute în anii ’60 ai secolului trecut. Viața este structură, ne spune el: eticheta Curții Regale, regulile oamenilor aflați la o masă comună, regulile militare etc. Toate astea au un anumit grad de stereotipie, dar nu foarte mare. Stereotipuri întâlnim în viața animală transmisă genetic în cea mai mare parte. Noi, însă, oamenii, avem o problemă: sistemul nostru nervos nu este stereotipizat, dimpotrivă, el se deschide către lume. Ce-l modelează sunt formele transmise social. Ritualul, ca și mitul, au funcția de a da o formă vieții umane. Miturile sunt suporturile mentale ale riturilor, iar acestea din urmă sunt punerile în scenă ale miturilor. Dar, în anumite situații istorice „sărace”, se pierde simțul pentru formă, pentru structură. Asta-i o revoluție tristă, ca și cum ai da lumea înapoi spre condiția amibei. E, acest efect reductiv, zice Campbell își arată rolul perturbator în artă, acolo unde apar energiile creative ale unui popor. Într-o astfel de epocă reductivă răsare „arta instantanee” prin care o creație inteligentă, superioară, la nivelul epocii, este respinsă de redactori prinși cu alte teme și probleme, cu alte grupuri. Căci azi, artistul care vrea să se afirme trebuie să iasă în lume, să meargă „la cocktailuri”, să meargă la petreceri pentru a fi cunoscut. Dacă nu, are toate șansele să nu fie recunoscut, pe moment. Exemplul lui Campbell este unul maxim: James Joyce. Prozatorul care a marcat secolul XX și care n-a luat Premiul Nobel. Mai mult, opera sa Finnegans Wake, din 1939, a fost nu doar respinsă dar și considerată ininteligibilă. De ce s-a întâmplat asta? Răspunsul lui Campbell este că eșecul se află de partea celor care n-au fost la înălțimea artistului vizionar creator de mituri și de rituri care îmbogățesc viața. Deci forma este mijlocul de creștere a vieții, iar asta se vede cel mai bine în artă. Păi, cam așa e, nu? Aș zice că da.

A doua pastiluță heideggeriană: cum se manifestă dominarea (subjugarea) spațiului public de către impersonalul „SE”:

– felul de a fi al fiecăruia se dizolvă în felul de a fi al celorlalți

– „SE” prescrie modul de a fi în cotidianitate: judecăm literatura așa cum SE judecă; ne bucurăm de ceea ce SE cade să ne bucurăm.

Urmări:

– „SE”-ul elimină responsabilitatea, unicitatea, originalitatea (devenim „vecini”, cum anunța Nietzsche,  mult mai devreme).

– nimeni nu mai este el însuși pentru că fiecare este celălalt („vecin”): fiecare dintre noi aparține celorlalți.

În context, să ne amintim și de „Dicționarul ideilor primite de-a gata” al lui Flaubert. El există și azi, mult mai masiv și mai alienant.

Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…