Literatura (arta, în general) pune în lumină lumea interioară a scriitorului (artistului), care nu poate fi văzută cu ochi fizici. Spunem, de aceea, că arta reflectă spiritul epocii, în primul rând, iar apoi faptele ei, în al doilea rând. Căci faptele, fiind exterioare prin natura lor, fiind de asemenea plasate, în mod vădit, în spațiu, sunt obiectul Istoriei. Ce se transmite drept moștenire viitorului, primordial, este doar interioritatea unei epoci, mentalitatea ei, setul ei de valori. Altfel spus, înțelegerea lucrurilor, a lumii, a sinelui, și nu simpla privire observatoare a lucrurilor și a lumii. Prin asta, literatura (arta) face o reducție fenomenologică – vezi madlena proustiană -: pune între paranteze privirea exterioară, ca parte a lumii naturale înșelătoare, prea diversă și contradictorie.
O altă diferență între obiectul de lucru al istoricilor și literaților stă în împrejurarea că primii aduc în scenă identități comunitare specifice, particulare (popoare, religii, minorități de tot felul), separate între ele, al căror contur stă în văzul tuturor. În vreme ce scriitorii reflectă, într-un mod absolut personal, deseori prin procedeul sinecdocei, aspecte, note, însușiri ale condiției umane în genere, sub multiplele ei forme. Or, se vede cu ochiul liber cum identitățile comunitare specifice, trăitoare în spațiul pământesc la un moment dat, ajung, prin aventuri istorice sinusoidale greu de explicat, la ura dintre ele, dintre membrii comunităților, de cele mai multe ori din cauza conturului spațial care le separă. Unde, în lumea oamenilor (altă experiență n-avem), există spațiu clar delimitat, acolo apar, vor apărea, cu mari șanse, violențe aflate în adormire între identitățile aflate în cauză. Acolo, în miezul violențelor și al urii viețuiește Istoria. Pentru că tema ei cea mai largă este timpul – o intuiție apriorică -, literatura își asumă rolul unui organ de luptă împotriva urii și violenței venite în lume prin separări de toată mâna. Literatura unifică și îmblânzește.
Dacă ne aplecăm puțin asupra vremurilor noastre, „vremuri sărace”, din care Poeții, purtătorii Ființei, absentează, dăm chiar peste imaginea rețelelor sociale devenite emblemă și steaguri istorice. Ele sunt semnul cel mai limpede al sărăcirii limbii, în general. De unde și foarte posibila sărăcire, prin contagiune, a limbii literare. Maniheismul și violența de limbaj și gândire sunt drapate în directețe necesară. Cred că, ajunsă în acest punct, în această Vale a Plângerii, literatura se află într-un greu impas. Ce să facă și cum să facă? Să-și sărăcească propriul limbaj, reducându-l la vorbirea lipsită de complexitate a timpului, a „consumatorului”? Vezi, ca exemplu, colecțiile de Ego proză, dar și de poezii care răsar, parcă, din anonimatul rețelelor amintite. Sau, într-un efort greu de dus, va încerca, ea, să găsească o altă cale de a cânta Timpul, o va inventa, precum odată Eminescu, îmbogățindu-și limba și readucând Poeții în cetate? Greu, foarte greu de dat un răspuns net. Vom trăi (muri) și vom vedea.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
a
Facebook
WhatsApp
TikTok
