Stilul neîntrecut în ironie al lui Gogol, în nuvela „Nevski Prospekt”, descriind ce se petrece pe la ora două pe celebra stradă a Petersburgului: „Întâlnești aici favoriți fără pereche, băgați pe sub cravate cu o artă neobișnuită și uluitoare, favoriți precum catifeaua, precum atlazul, negri ca zibelina sau cărbunele, dar care, din păcate, țin numai de Ministerul de Externe. Pe slujbașii de la celelalte ministere, providența i-a lipsit de favoriți negri, așa încât, spre marele lor necaz, trebuie să se mulțumească cu favoriți roșcați. Aici întâlnești mustăți magnifice, pe care nu le-ar putea zugrăvi nicio pană, niciun penel; mustăți cărora li s-a dedicat cea mai frumoasă jumătate a vieții…” Adevărat, din „mantaua” lui Gogol a răsărit marea literatură rusă a secolului al XIX-lea, cu deosebire Feodor Mihailovici Dostoievski.
Arta este despre cum, fascinat, pui o problemă insolubilă pe masă, lăsând-o așa în ochii tuturor; şi nu este despre cum o explici și o rezolvi. Din această simplă pricină, literatura psihologică a pierdut teren, cel puțin din a doua parte a secolului XX. Locul simbolului, abstract, transparent, direcționat cu teză către un referent anume, a fost luat de semnul material, opac, vestitorul operei aperta. Exemplul cel mai simplu și edificator este Kafka și reducerea neobișnuitului la obișnuit. Iată un micuț subiect la care trebuie să mă întorc pentru a-l nuanța puțin.
Acum puțin peste două secole, în 1821, s-a născut la Moscova, într-un 11 noiembrie, Feodor Dostoievski. De prisos să mai dau detalii despre el și marea lui operă. Doar că „Demonii” mi se pare a fi cel mai contemporan roman pentru începutul sângeros și haotic al secolului nostru. Dar cel mai spectaculos, primul, în idee, este „Crimă și pedeapsă”, din 1866, care și începe șirul de capodopere. Pentru că, în el, omul, cu forțele lui telurice, legat de pământul tăcut, încearcă să facă un salt din „drumul la zid” obișnuit, încearcă sa treacă dincolo de zid (al legilor naturii, cum ne spune în Însemnări din subterană), iar acest salt, odată făcut, îl duce într-o baltă de sânge, trezindu-l la adevărata conștiință, nimic altceva decât o ”„boală”: „Deci, ce îmblânzește în om civilizația? Civilizația nu dezvoltă în om decât multilateralitatea simțurilor… și nimic altceva. Și prin dezvoltarea acestei multilateralități omul ar putea să evolueze până într-atât, încât să-și găsească desfătarea în sânge.” Însemnări din subterană.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
