În arta mare, copleșitoare, nu există nici ierarhii, nici democrație. Operele de artă capitale sunt insule greu abordabile, retrase din focarul vorbitor al lumii, indiferente la bârfa de zi cu zi, indiferente la trendul gusturilor la un moment dat, anistorice, atemporale. Nu poți să compari „valoarea” romanelor „Un veac de singurătate”, cu, să zicem, „Războiul sfârșitului lumii”: vorbești în van, de dragul de a te auzi. (Cândva, un cineva îmi spunea că o critică acerbă publicată la romanul marquezian este cât se poate de întemeiată în baza ideii de democrație. Doar că aici, în domeniul literaturii, n-ar trebui să predomine vreo ideologie sau vreun regim politic, lucruri pe care personajul demolator nu le lua în seamă). Totuși, s-ar putea compara aria capodoperelor unor scriitori uriași. De pildă, GGM, cu toată seducția pe care o exercită printr-un roman unic, scris la 38-39 de ani, căzut parcă din sfere intangibile într-o lume străină, pare mai sărăcuț în comparație cu sfera mai extinsă a marilor romane ale lui Mario Vargas Llosa. Mai întâi, capodopera acestuia de tinerețe, de care nu mă despart la orice vârstă a mea, „Casa Verde”, apoi ajungând la „Conversație la Catedrala”, pentru a „sfârși” în amploarea tulburătoare a vârfului de operă, „Războiul sfârșitului lumii”. Două genii literare incomparabile, fiind unicate, dar care strălucesc singuratice unul lângă celălalt.
Lectura cărților, mai ales a romanelor – fiind populare – și a filosofiei, pe de o parte, și fascinația exercitată de ecranele laptopurilor, a tabletei etc, pe de alta. Avem în față un adevărat război. Toate semnele arată, după opinia mea, că războiul va fi câștigat de oastea tânără a ecranului. Războiul sfârșitului lumii vechi a lecturii. Deja, românii, oameni ai momentului, sunt pe coama valului, în spuma lui: numărul celor care citesc în vederea dezvoltării reflecției, a limbajului, este micuț chiar și la o primă vedere empirică, pre-științifică. În consecință, literatura, filsofia, până și știința – nu se mai vând decât în proporții infime. Românii au înțeles că nu mai au nevoie de ele pentru că nu „produc” bani, iar valoarea actuală a omului ar fi dată de posesia banilor…
Urmarea, mai îngrijorătoare, stă în confirmarea previziunii lui Nietzsche că vom deveni, în viitorul transformat acum în prezent, o societate de „vecini”. Că suntem „vecini”: împachetați în volume standard de materie, precum resturile atât de blamate (dar produse de noi) ale unei gropi de gunoi profesionalizate, ecologizate. Suntem, în fine, asemănători aproape total. Ferice de noi. Nu mai trebuie să ne comparăm, căci sursa nefericirii se află în comparație, apud Rousseau.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
