La vârsta mea onorabilă, recitesc din când în când, ca acum, povestirea Nasul (m-a fermecat și m-a uluit în adolescență, întâi), scrisă de N. Gogol la cei 26-27 de ani ai lui, în 1836, ne spune Emil Iordache, traducătorul vestitului scriitor. Câtă maturitate, câtă originalitate! Absurdul încarnat în pagini literare. Peste aproape 80 de ani, în 1912, Kafka va scrie și publica nuvela Metamorfoza, cu aceeași sarcină: reducerea neobișnuitului la obișnuit. Absurdul ca mod de a fi al lumii moderne.
Într-adevăr, ce deosebire să fie între asesorul de colegiu Kovaliov care se trezește într-o dimineață fără nas, care începe o urmărire cu sufletul la gură după el, care își vede nasul îmbrăcat în costumație de rang superior într-o caleașcă, pentru ca, în final, nasul să-i fie adus acasă de un polițist care, spune, l-a prins în timp ce voia să fugă (trec peste uluirea bărbierului lui Kovaliov când descoperă nasul clientului său într-o pâine scoasă din cuptor de soția lui)… – și dimineața lui Gregor Samsa, când acesta se trezește transformat într-o insectă?… Niciuna.
Doar că neasemuitul Gogol a fost primul, în lumea pre-modernă. Și ce încheiere care ar fi trebuit să ne facă pe noi, optzeciștii, mai resemnați și mai umili: „Și din nou mă întreb: cum de-a ajuns nasul într-o pâine și cum la Ivan Iakovlevici?… Nu, asta n-o înțeleg nicidecum, nici în ruptul capului. Dar cel mai ciudat și de neînțeles este faptul că autorii pot să se apuce de asemenea subiecte.”
Dar asta nu-i tot. Adevărul e că între cei doi corifei ai absurdului se află un mediator genial: Feodor Dostoievski, cu nuvela sa din 1865, atipică în totalitatea creațiilor sale – cum notează Octavian Soviany, traducătorul nuvelei – „Crocodilul”. Satiră a lumii mic-burgheze dintotdeauna, prozatorul rus îl prezintă pe Ivan care, în vizită la menajerie, cu soția sa și cu prietenul său, naratorul, este înghițit de crocodilul pe care-l admira. Ajuns acolo, Ivan se simte bine, filosofează: exact ca un om obișnuit, deși el se află într-o situație neobișnuită. Legătura cu „Nasul” lui Gogol este cât se poate de evidentă. De la nasul lui Kovaliov, trecând prin crocodilul unde, îngurgitat, Ivan trândăvește, sfârșind apoi cu gândacul kafkian în care se metamorfozează Gregor Samsa, traseul literaturii absurdului se înfiripă și triumfă deplin.
Vrând-nevrând, literatura are, printre altele, rolul de a transmite, de a da mai departe, de a crea legături între oameni disparați în timp și spațiu. Unele sunt scrieri de tip ego, autoficționale, altele sunt veritabile construcții impersonal-ficționale, iar altele sunt metafore universale. Fiecare în parte, însă, redă într-un fel viața materială a oamenilor dintr-un loc și timp anume. Acestea sunt transmise celorlalți care vor veni după ei, ca într-o ștafetă ce se vrea neîntreruptă. Încât, adevărata istorie a omului, plină de concretețe și farmec, de personaje care depășesc granițele istorice, pare a fi literatura, și nu simpla succesiune a faptelor universale, petrecute aievea cândva. Arta, în general, îndeplinește acest vis dintotdeauna al omului: dorința de nemurire. Un alt fel de religie care metamorfozează lumea de aici, unde omul concret trăiește, suferă și se bucură, în una a fericirii de a fi, de a trăi aici și acum ca și cum ar trăi în eternitate.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
