Este un lucru de natura evidenţei că un romancier are ca domeniu de investigaţie trecutul. Bineînţeles, nu cronologia, nu banalitatea desfăşurării anilor, aceea e treaba istoricilor. Nu. Ci trecutul subiectiv, trăit nu neapărat de romancier ci de umanitatea însăşi. Prin anul 2013, am publicat la Cartea românească (atunci administrată de Polirom) romanul „Ceaţă pe Tamisa”. Acolo, o mare parte din „acţiune” se derula în 2091, printr-un personaj care era nepotul unui scriitor ce trăia în anii noştri, 2000. (Cum ar veni, prozatorul anilor prezenţi ar fi fost chiar neînsemnata mea persoană, vezi-Doamne). El devoalează spiritul epocii noastre, care i se pare minunat faţă de ce trăia el în viitor, făcând apel la Notele bunicului, la jurnalele lui etc. Aşadar, interpretează trecutul, prezentul nostru. Un critic literar înzestrat pentru această ,meserie atât de subţiată în prezent, George Neagoe (devenit preot în prezent), scria în cronica sa cam exact ce voisem să fac în roman: „Ceaţă pe Tamisa reprezintă o distopie situată între vârsta de aur şi progresism. Aşadar, romanul se citeşte, deopotrivă, ca arheologie şi ca anticipaţie. Lecţia desprinsă ar fi că viitorul fericit se află întotdeauna în trecut.” Am fost destul de plăcut surprins de acest diagnostic, pentru că venea exact pe pietrele mele de temelie pe care le aşezasem în roman şi pe care le consideram greu de desluşit. De fapt, prin exemplul dat, vreau să întăresc ideea că romancierul, mai ales, lucrează cu re-interpretarea trecutului într-o manieră personală. Ideea de „progresism”, amintită de George Neagoe, are drept ideologie despărţirea totală de trecut. Trecutul, pentru progresişti, e o povară de nesuportat. De aceea, trebuie să-l aruncăm, la coş. Într-un fel, romanul meu era-este o replică la acest tip de ideologie.
Un portret: „Chiar şi aici, pe Coastă, era faimos pentru oribilele sale cămăşi multicolore – de obicei, pentru lungi perioade de timp, n-avea decât una – şi jachetele în carouri, pe care le purta peste nişte pantaloni de lână neagră, luaţi de la cine ştie ce costum vechi, cu şosete de un galben-canar, care-i atârnau în jurul gleznelor, căzând peste mocasinii prăfuiţi pe care nu-i curăţa niciodată. Avea o umbră de mustaţă şi un păr negru ondulat şi murdar, care nu vedea pieptănul decât din an în paşte.” „Arată” acest tânăr, de douăzeci şi de ani, ca un scriitor? (Întâmplător, ating „tema” unui contemporan, comică, despre cum ar trebui să arate un scriitor..). Ba bine că nu. Este chiar prototipul de scriitor, un anticocalar prin definiţie. Este chiar GGM. Citatul face parte din biografia lui Gerald Martin, „O viaţă”.
Se mai întâmplă… De fapt, ca să fiu sincer, se întâmplă mai mereu atunci când ideologia se amestecă în judecata estetică: „Romanul dlui Dostoievski „Demonii” dovedeşte în mod absolut indiscutabil ceea ce, de altfel, era deja evident de la publicarea primei sale cărţi, „Oameni sărmani”, şi anume absenţa oricărei fantezii creatoare” – ne spune, fără nicio ezitare, criticul literar Nikitin, pro-occidental indignat de ironia grea a autorului la adresa „ideilor liberale”. Şi judecătorul lui Dostoievski adaugă : „În „Demonii” se afirmă falimentul literar al autorului „Oamenilor sărmani”. Socot că nu mai trebuie explicat nimic.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
