Există în romanele turcoaicei Elif Shafak, pe care am căutat să le înţeleg în ultima lună de zile, două feluri de naratori, foarte greu de sesizat. Primul povesteşte întâmplări, situaţii în care se află personajele, istorii exotice, aşa cum se întâlnesc în mai toate romanele. Este un narator primar, aşezat în unghiul de vedere al personajelor, subiectiv adică: „Asya Kazanci nu reuşea să-şi dea seama ce anume îi făcea pe unii oameni să ţină atât de mult la aniversările zilelor lor de naştere, însă ea personal le ura.” (Bastarda Istanbulului”). Al doilea tip de narator este unul suprapersonal, mai mult decât obiectiv, aş zice, succint, sintetic, unul care de la o înălţime apreciabilă faţă de faptele narate îşi permite să dea sentinţe: rece, trăitor în altă lume, indiferent la trăirile eroilor: „… însă în adâncul inimii Jamila era deja căsătorită. Era căsătorită cu destinul ei.” („Onoare”). Glisarea dinspre cel de-al doilea către primul tip de narare este marca romancierei: „Cianura de potasiu e un compus incolor, format din sare de potasiu şi cianură de hidrogen. Arată ca zahărul şi este extrem de solubilă în apă. Spre deosebire de alţi compuşi toxici, are un miros perceptibil.” Şi iată alunecarea, imediat: „Miroase precum migdalele. Migdalele amare.” („Bastarda Istanbulului”). Elif Shafak, o mare romancieră. Şi care nu se reţine în a prezenta istorii complet exotice, rare, marginale. Dacă ar exista un astfel de romancier român – şi eu cred că există, cel puţin ca abordare – nu ştiu câţi critici s-ar apleca asupra scrierilor lui. Probabil că niciunul. Poate c-am făcut această observaţie, despre care cred că este corectă, şi pentru că, mult anterior preocupării mele pentru Shafak, am început un roman exact cu acest amănunt aflat în construcţia lui: un narator de „deasupra”, de undeva din amvonul stelelor înalte, comentează înaintarea în viaţă a eroului, fiind atent ca faptele acestuia să fie concordante cu natura lui individuală. Doar că inspiraţia artificiului tehnic nu mi-a venit din câmpul literaturii, ci din lectura ultimelor scrieri ale lui Arthur Schopenhauer, „Parerga şi paralipomena”, republicate recent la Humanitas.
Am mai folosit însă procedeul tehnic descris mai sus în romanul „Agonia lui Constantin”, publicat în anul 2017. Acolo, din loc în loc sunt inserţii ale unui narator stăpân peste toate prăpăstiile prin care trece personajul. O voce ca un cor antic proteguitor şi profetic, în acelaşi timp: „Eşti încă în spatele frontului, mlădiţă a lui Adam! Eşti apărat ca într-o cazemată de nisip, omule. Viaţa-i frumoasă şi dulce însă. Nu simţi cu niciun chip cum, ca argintul viu, ea ţi se strecoară printre degete. În inima ta se întâmplă mereu o dimineaţă curată, un prânz mângâietor, o seară înmiresmată. Eşti departe de fâlfâitul de aripi. Nici măcar o frântură de sunet din el nu străbate până la tine. Încă nu ştii să te jeleşti, să strigi, să suspini. Eşti în vis, Constantine. Şi visul e ca roua de dimineaţă, ca apa de izvor. Ascultă-ţi povestea ţesută cu sânge şi zbateri, cu visuri şi nădejdi, izvorâtă dinăuntrul tău, ca o pânză ce pare de neînfrânt, ţesută de corpul tău meşteșugit, păianjen gânditor!”Au fost câteva comentarii ale unor critici literari care au remarcat structura arhitecturală folosită. Însă prea puţin. Iar cei mai mulţi cred că nici n-au citit-o. Un lucru normal, la noi.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
