Mă voi apuca de parcurgerea romanului „Onoare„. Vreau să văd dacă Shafak evadează din frenezia şi culoarea Istanbulului din cărţile anterioare, citite de mine. Pentru că ştiu că aici „ajunge”-n Londra. Deocamdată îmi sunt clare alcătuirea personajelor ei – oarecum tradiţional, cheia modernă venind dinspre stilul jucăuş – şi nota ironic-bonomă, pe care-am întâlnit-o la Franzen, mai șfichiuitoare totuşi la acesta din urmă. Romanele ei au o mişcare lentă, pe câteva planuri date de 3-4 generaţii prezente-n „acţiune”. O acţiune propriu-zisă nu există acolo, însă toate aluviunile textuale se îndreaptă abia perceptibil către un fatum care pâlpâie în adâncurile poveştilor prin care sunt descrise personajele.
Seducătoare sunt cele ce, în deplin anonimat, fără ego, fără un scop anume, trec lipsite de glorie, modeste, ca şi când n-ar fi din această lume. Clipele, adică. Prozatorul care, numai el ştie cum, poate „picta” tabloul frumuseţii lor efemere şi tragice, totodată, este cu siguranţă un rafinat.
A scrie literatură înseamnă a te expune ochiului public, indiferent şi hulpav. El abia aşteaptă să te vadă, adică să te înghită, să te neantizeze, pentru că ai făcut sacrilegiul de a ieşi din rând. Din rânduială. Ai luat-o de unul singur. Nu se acceptă asta decât pentru cei trecuţi în lumea umbrelor. Dar fiind viu, trebuie să te pleci în faţa legilor vieţii umane, adică raţionale, care trasează reguli. Or, tu ai sfidat prezenţa regulatoare a raţiunii, ai plecat pe un drum nedefrişat şi ai promulgat propriile tale reguli, acolo. Nu vei fi iertat. Aşa că te refugiezi în text, sperând că vei scăpa. Dar n-ai scăpare. Eşti singur. N-ai decât să-ţi înfrunţi singurătatea şi propria-ţi strălucire.
A ridica realitatea din platitudinea ei congenitală, a o plasa într-o lumină ne-umană, venită de sus, înseamnă a face literatură.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
