Că bine zicea Francois Mauriac: `Nu este greu să concepi un roman, mai greu e să-l faci.” Iar a-l face înseamnă a aduce o sumedenie de date particulare, la nivelul personajelor, al intrigii. Paradoxul e că personajul astfel împopoţonat cu nuanţe specifice, poate chiar exotice, cu tradiţii – totul vine dintr-o anume tradiţie – nu-l îndepărtează pe cititor. Dimpotrivă, îi trezeşte curiozitatea, îl apropie de personaj. Care personaj devine, aşa, culmea-culmilor, universal. Deseori m-am întrebat, cu bună-credinţă, ce-i lipseşte prozei tinere româneşti, meşteşugite în atelierele de scriere creativă, sub îndrumarea unor poeţi, îndeosebi. Şi răspunsul este simplu: lipsesc tocmai tradiţiile din care vin personajele, contextele cu totul aparte, lipseşte particularul, trăirea subiectivă, nu trasă la mecanismul şablonului. Romanele de acest tip, ca să-l urmăm pe Mauriac, sunt doar concepute, nu făcute, deşi cartea se află-n mâna ta. De aici, senzaţia clară a lipsei mişcării personajelor, a lipsei vieţii lor, a echivalenţelor de orice natură între ele, de la limbaj, la ocupaţii etc. Tot ce-i local dispare, în consecinţă dispare şi mult-doritele trăsături ale universalului.
Toate astea arată că romanul este construit pe principiul păpuşii ruseşti, matrioşka. Personajele aduc cu ele orizonturile propriilor lor tradiţii. Iar păpuşarul, romancierul, trebuie să găsească firele ce leagă aproape invizibil centrele de putere ale construcţiei. Dintre romanele contemporane, aş lua drept exemplu „Bastarda Istanbulului” al Elifei Shafak. Acolo sunt două personaje principale. Una este Asya Kazanci, turcoaică de 19 ani, ce trăieşte în Istanbul. Cealaltă este Armanoush Tchakhmakhchian, Amy, pe scurt, de aceeaşi vârstă, cu ascendenţă armeană prin tatăl ei, altfel ea locuieşte-n America, în San Francisco. Fiecare dintre ele este legată de un set de tradiţii aduse-n fapt de cele 4-5 mătuşi, armence pentru Amy, turcoaice pentru Asya. De aici, din detaliile care ţes vieţile specifice ale celor două clanuri se naşte romanul, ca şi intersectarea celor două orizonturi în puunctul unei unice interpretări care este înţelegerea.
Nimic nu face mai rău pentru un roman ca o nefericită concesie a autorului făcută unei sensibilităţi joase, mediocre şi submediocre a publicului cititor. Tonul trebuie să rămână egal cu el însuşi, ca la Flaubert sau Camus, fără devieri. Nordul tău, ca romancier, stă în linia generală a textului, în subtonalităţile lui, în nuanţele lui tăcute, ca invizibile. Scriitorul de romane este autonomia întruchipată, fără fisură către exterior. El se manifestă ca fiind însuşi Interiorul. Aşa că el nu va lăsa cuvintele, dacă este un adevărat romancier, să-şi coboare energia lor către zonele patetice şi populiste, întunecate pentru spirit, acolo unde sensibilitatea nu mai este a ta, romancierule, ci a mulţimii pline de emoţii mizerabiliste, către care ar putea să aterizeze şi creaţia ta, din păcate. Păstrează-te, aşadar, romancierule, dacă vrei să scânteiezi, în aria Indescifrabilului, luminată doar de spirit, aşa cum este şi Existenţa, la modul general şi privită de sus, dintr-un unghi inaccesibil publicului. Numai în asemenea fel beneficiarul, cititorul, va recunoaşte că efortul depus pentru scrierea cărţii pe care o ţine în mână îi este superior. Iar această recunoaştere îl face fericit, cum numai un dar primit de la zei te-ar face, ca muritor.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
