EDITORIALUL DE LUNI – Nicolae STAN – Începutul

Uşa mănăstirii părăsite e descuiată falnic de către Lazăr, cu chei special croite, la cererea Didei, căreia-i place vara aici: e răcoare şi pereţii sunt pictaţi frumos, frumos, uite-i pe sfinţii Constantin şi Elena, solemni, ca la fotograf, sănătoşi, păzind Crucea, iată-l pe cumsecadele Sfânt Nicolae, cu barba albă, senin-senin… pe Sfântu‘ Gheorghe, puternic bărbat, vânos, omorând – exemplar! – balaurul cel rău… pe Fecioara cu Copilul, duioşia întruchipată, apoi pe Copil ajuns la maturitatea-i impunătoare… apoi pe… oho!… ce frumoşi sunt sfinţii şi sfintele, aşezaţi ei pe perete, cu bărbi mari, cu zâmbete darnice, oameni unu‘ şi unu‘, plini de milă şi de putere, cum scrie la Carte, cum să nu-ţi placă?!… şi icoanele împodobite şi policandrele, patru, vechi şi maiestuoase, spânzurând de cupolă… oh! cupola… straşnic!…

– Aşa, da! Îţi mai vine să trăieşti. Aer şi linişte, se declară mulţumit Lazăr, încuind uşa în faţa unor presupuşi nepoftiţi şi îndreptându-se spre centrul lăcaşului, unde, pe duşumeaua umflată cândva de apele revărsate e întins un covor mare, gros, îmbibat de praf. Se aşază dedesubtul cupolei, direct pe covor. Lazăr umple paharele cele mici. Gesturile îi sunt moi, calme, ca ale unui om care are, dintr-o dată, un nemăsurat de mult timp la dispoziţie. Se uită la femeie, întinsă lângă el, şi o dojeneşte potolit:

– Tu n-ai vrut să mănânci nimic. Şi doar aveam acolo-n chilie cartofi… Să nu-ţi fie rău…

– Drac mort ai văzut?

– Doamne, iart-o, suntem în casa Ta.

Golesc iarăşi paharele. Privirile reîncep să le strălucească. Feţele li s-au rumenit. Aproape că seamănă, acum, cu ale sfinţilor străjuind pe pereţi, deşi vopseaua acestora s-a învechit, s-a decolorat, încât numai nişte presupuşi cunoscători într-ale sfinţilor ar putea şti, fără putinţă de tăgadă, cum arată chipurile lor, de la începuturi…

Dida se mişcă pe covor, lungită, căutându-şi o poziţie mai comodă. Mişcările ei sunt la fel de lente ca ale bărbatului, amândoi asemănându-se, într-un mod vrăjitoresc, aşa cum seamănă două larve, albe şi lipsite de putere, încolăcite în interiorul gogoşii dumnezeieşti.

De afară, străbat ca prin vată mici zgomote ale unei lumi prea îndepărtate. Parcă, de undeva din văzduhul încins, ajunge până aici, stins, lătratul nevolnic al unor dulăi. Şi, din nou, tăcerea revine.

Curând însă, dinspre podul mănăstirii se aude, tenace şi neexploziv, ronţăitul unui şoarece care se hrăneşte în voie, complet liber, cu cărţile uitate sau lăsate acolo, sub ameninţare, de către foştii călugări, plecaţi, cum se vorbeşte, cu mare zor, la repezeală, fiind lăsaţi să ia cu ei doar ceea ce le-ar fi fost strict necesar pentru viaţa lor zilnică. Or, cei ce i-au alungat au considerat că bucoavnele nu le sunt de nici un folos, ba dimpotrivă, ele nu ar fi, credeau ei, decât sursa neostoită a răului şi a smintelii. Aşa se face că, în podul mănăstirii, au fost depozitate fel şi fel de obiecte apreciate ca netrebuincioase, pe care, însă, călugării le-au lăsat în speranţa că, odată şi odată, vor sosi şi timpurile în care se vor putea întoarce la ele.

Sunt, acolo, ţinute spre păstrare pentru vremuri neştiute, cărţi vechi, plouate neîndurător prin găurile tablei peticite; cărţi cu coperţi negre şi cu paginile acoperite de praf; cărţi rare, dar fără trebuinţă, se pare, de îndată ce nimeni nu le-a deschis, după ce călugării le-au părăsit în podul acesta dărăpănat, aruncate grăbit, în neorânduire; unele căzând închise, altele deschise întâmplător şi rămase aşa, supuse unei veşnice încremeniri, până la vremea când, de bună seamă, stăpânii-şi-le-vor-lua-în-primire-şi-le-vor-lua-iarăşi-în-primire…; până atunci, un şoarece bătrân, tare bătrân, străin de haită, alunecă din volum în volum, fugind speriat de lumină, căutând semiîntunericul unde îşi trage sufletul, convulsiv, pe coperta interioară a celei mai groase şi mai înnegrite cărţi, deschisă, în care se poate citi, pe a treia pagină expusă vederii nimănui: FACEREA.

– Ăla iar roade, spune Dida, paznicul oficial al puieriei anexate fostei mănăstiri. Și, vigilentă, își întoarce urechea stângă către pod.

– S-aduc nişte otravă d-aia… promite Lazăr, vag, umplând din nou paharele cu mâinile-i tremurânde, bătrâne, tare bătrâne…

Şoarecele, într-un moment prea rar de odihnă, îşi revine greu din oboseala pricinuită de salturile nesfârşite printre cărţi, precum şi de forfecarea anevoioasă şi la fel de fără sfârşit a nenumăratelor tomuri. Pare şi mai mic şi mai vârstnic, rătăcind singur, ca şi strivit între mormanele de hârtii răbdătoare.

Pe fila a treia, a celei mai negre cărţi, deşi şoarecele s-a apropiat de ea cu lucru-i stăruitor, stă încă scris: FACEREA. Rândul întâi: LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL…

(fragment din povestirea mea, După rotire, 1982)

Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…

Distribuie:

Locuri de munca difamcom

novarealex1.jpg Valeriana

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro