Pentru că, fără mare greutate, se poate anticipa veşnicul eşec românesc al unui alt început politic-social-economic, nu ne rămâne decât – în afara criticii continue şi binefăcătoare, care-ar fi bine să fie dublată, de către politicieni, de o autocritică severă, în lipsa căreia nu există progres – să ne cultivăm umorul, capacitatea de a râde. Cum apare comicul? Bergson spunea că situaţia comică nu este altceva decât placarea a ceva mecanic pe ceva care este viu. Şi când apare mecanicitatea? Atunci când dispare capacitatea de a produce noul, când nu se creează, când dispare inventivitatea, când ea moare în repetitivitate şi inerţie.
Să ne uităm la evenimentele actuale, postelectorale, care ne anunţă insistent că se va petrece indubitabil ceva nou, cu alt guvern, cu alţi miniştri, cu alt prim-ministru etc. care, cu toţii, ne vor face mai fericiţi. Dar să ne gândim: am mai trăit noi cândva, poate chiar mereu, asemenea situaţii? Am mai întâlnit aceste voinţe blocate în febrilitatea stupidă a momentului? Am mai auzit poncifele de tot felul sub forma unor promisiuni care nu se vor realiza? Dacă da, atunci, înainte de a ne văita, de a ne plânge, ne va pufni râsul, fiindcă vedem cu ochii noştri cum ceva în principiu viu, fluent, cum este conştiinţa, se învârte în cerc fără să ştie asta (precum Colţescu prins în capcana cuvintelor pe care nu le înţelege), se lasă învinsă de automatism şi moare. Aici este comicul, aici este pufnitul în râs, aici privim senini şi amuzaţi, dezideologizaţi, mersul de flaşnetă stricată al lumii. E comic, da, tot ce vedem, deşi are nuanţe dramatice, ca fond.
Să dau un exemplu concret: Ministerul Educaţiei nu este dorit de nimeni, de nicio forţă politică dintr-acelea care ne promit o viaţă nouă, îndestulată, dreaptă şi demnă. Asta-nseamnă că formarea intelectuală, cultivarea ştiinţei, a cercetării adevărului sunt lucruri lipsite de importanţă pentru politicienii noştri. Cu toate astea, viaţa nouă şi bună pe care ei ne-o promit, nu poate apărea fără cunoaştere, fără educaţie şi cultură. Rezultă că ei, de fapt, în realitate, sunt captaţi de rigiditatea momentului, capacitatea lor de creaţie, de rezolvare de probleme, se anchilozează, se blochează, se autoanihilează. Aşa că e greu de crezut că, astfel echipate, partidele noastre ne vor duce către o lume mai omenească, pentru că se leapădă tocmai de ceea ce e curat omenesc: educarea, acţiunea raţională şi comunitară.
Gânditorul francez Rene Descartes dădea un nume capacităţii noastre de a fi surprinşi de ceva nemaiîntâlnit: „admiraţie”, îi spunea el acestui nume. Omul care admiră efortul de întâlnire cu noutatea are forţa să te poarte dintr-o lume saturată într-o alta proaspătă, aerisită, care aşteaptă să fie cucerită. În contradicţie, cel care dispreţuieşte educaţia, care nu admiră reala deschidere către nou, se baricadează în prezentul epuizat şi monologhează în oglindă. El este cel pentru care Ministerul Educaţiei, Ministerul Culturii nu sunt deloc priorităţi, urgenţe. El este acela care nu poate să ne ducă niciunde, fiind el însuşi rătăcit într-un labirint din care nu-i în stare să iasă, pentru că nu are ghidul dat de gândirea care rezolvă probleme. Veţi spune, poate, bine, dar ne arătaţi un lucru sumbru, anume că împăratul e gol. Da, aşa e, dar prima condiţie a ieşirii din labirint stă tocmai în recunoaşterea acestuia. Nu ne rămâne, deci, decât să nu abandonăm credinţa, susţinută de eforturi şi fapte, că putem ridica o lume din admiraţie, din imboldul nostru creativ şi generos. Pe lângă asta, însă, pentru a ne elibera de necazurile prezente aduse de cei pe care singuri i-am ales, putem recurge la arma specific românească: hazul de necaz. Suntem aproape disperaţi, da, dar mai întâi râdem de cauzele care ne-au adus aici.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
