Ziua s-a sfârşit. Cade noapte rece şi grea. O prospeţime supraumană răsare deasupra pământului. Cerul sumbru, ca un capac final, acoperă etanş marginile lumii căzute. E linişte. Dimineaţa. Am plecat. Am făcut. Am vorbit. Am trăit stări. Am stat. Am întrebat, am răspuns… Am fost în rol. A trecut vremea. Seara. Am plecat Am mers. Am intrat. M-am aşezat. Am deschis. Acum.
Fragmente de an nou…
Pe la 12-13 ani am văzut un om lovind un câine. eram în afara curţii lui, dar vedeam totul ca-n palmă. Omul lovea cu forţă. Avea în mână un fel de ciomag din lemn, cu vârful metalic. Câinele, legat, urla de-i trezise pe toţi. Era dimineaţa. Au apărut copiii, soţia. Bărbatul i-a alungat. Lovea, stăpân peste curtea lui, peste patria lui. Cred c-am stat un sfert de oră acolo, înlemnit. Ulterior, am aflat că bărbatul dorise să-şi eutanasieze câinele care era foarte bolnav şi foarte bătrân. Şi că el, bărbatul de fier, dur, prins în capcana rezistenţei animalului iubit, plângea, lovind, în speranţa că, în fine, câinele va muri mai repede… Ce ştiu e că nu l-a putut omorî în ziua aceea, pentru că vaietul lui s-a auzit până departe, până seara-şi după… Din vreme-n vreme, imaginea îmi apare-n minte brusc, fără motiv.
Nu voi părăsi niciodată literatura şi filosofia, în zona mea de interes. Poate v-am spus deja că „tătucii” mei sunt Dostoievski şi, respectiv, Nietzsche. Au trăit şi au creat în acelaşi timp. Au fost marginalii unei epoci tulburi. Nu s-au cunoscut, evident, dar se pare că filosoful-dinamită ar fi frunzărit una din cărţile de început a lui D. Şi încă: ambii sunt un fel de profeţi, în sfera lor… Voi da un ultim citat, pentru un timp, din Demonii lui Dostoievski. „Se înjurau, făcându-şi din aceasta un titlu de merit. Era destul de greu să afli ce anume au scris ei, totuşi se intitulau critici, romancieri, dramaturgi, satirici, pamfletari. Stepan Trofimovici reuşi chiar să pătrundă în forul lor cel mai înalt, de unde era condusă mişcarea. Până la înalţii diriguitori trebui să străbată o filieră întreagă de cercuri intermediare ascendente….Aceştia erau gravi şi foarte politicoşi.”
Doar pentru a-mi lămuri câte ceva, voi imagina ce-ar trebui să-mi spună un politician, mie, cetăţeanul, ca să-l iau în seamă cât de cât, nu neapărat pentru a-l şi urma:
– Înainte da intra în politică, eram un om obişnuit, obsedat de cinste şi bună-credinţă. Însă, după ce am intrat în partid, nu ştiu cum să vă spun, s-a întâmplat ceva inexplicabil în mine, în conştiinţa şi-n celulele mele…Unde înainte vedeam valori, pentru care luptam în felul meu, azi văd tot atâtea norme ideologice care-mi sporesc vizibilitatea şi legitimitatea mea ca politician. Orice gest al vostru, al cetăţenilor în vederea apărării libertăţilor fundamentale, îngraşă inevitabil platforma noastră politică, a partidului meu, o fortifică, în scopul ei prestabilit de a domina, de a dirija, de a vă domina. Idealismul vostru devine la mine hrană pentru un pragmatism primar.. Conştiinţa mea, cândva atât de liberă, de neînregimentată, parcă şi-a confecţionat acum o dublură, de faţadă, este chiar faţada. Gândirea mea este una de grup. Este chiar grupul. De aceea, cu ultimele rezerve cetăţeneşti care mai palpită în mine, vă recomand să aruncaţi mereu vălul îndoielii asupra a tot ce spunem şi facem. Instinctul nostru, ancestral, este să vedem în faţa noastră, fidelă, o turmă care-şi urmează păstorul. Cu cât aveţi nevoie de mai multe lucruri pentru a trăi, cu atât veţi iubi mai mult păstorul din noi.
Vă rog, în final ca, înainte de a ne urma entuziaşti, să luaţi în seamă eventualul geniul malefic, bine înveşmântat în vorbe, care îmbracă tentant lumea politicii…
În fine, ziua aproape a trecut, este spre seară… Parlamentarii au vorbit de „ţărişoara lor”. Asistenţa a aplaudat.
Să coborâm de la Om (care nu „există” decât în înşelătoarea lume a politicii), la oamenii particulari, aflaţi în Vale. De la politică, unde nu-ul este definitoriu, unde fiecare vrea să aibă dreptate, la da-ul fiecărei creaţii artistice, căci fiecare operă este lumea ca atare, care se afirmă pe şi prin sine. Politica este sfera acelora care o fac pe deştepţii, cu zgomot şi vorbărie nesfârşită. În vreme ce peste întinderea literaturii tale, eşti singurul stăpân, singurul „expert”. Adevărata afacere privată este actul creaţiei. Politica nu este decât o şmecherie colectivă, vândută iluzoriu ca afacere privată.
Retras, prin firea lui, din centrul lumii istorice, iată ce scrie Friedrich Nietzsche unui prieten, Peter Gast, în vara lui 1880: „Aici, în ermitajul din pădure, al cărui ermit sunt, domneşte, de ieri încoace, mare zarvă: nu ştiu, de fapt, ce s-a întâmplat, dar umbra unei crime se aşterne asupra casei. A fost ascuns ceva în pământ, lucrurile au fost descoperite, se auzeau văicăreli cumplite, erau prezenţi numeroşi jandarmi (…) Un funcţionar mi-a spus că ar fi vorba de o „poveste cu bancnote”- nu am destulă curiozitate ca să ştiu atâtea câte ştie, probabil, toată lumea în jurul meu.” Ştim că în acel an Nietzsche are viziunea filosofiei sale viitoare, „profetice”: nu are „destulă curiozitate”.
Poate spun o vorbă proastă, nu?, dar un scriitor are empatie pentru orice fiinţă omenească. Nu milă. Înţelegere, acceptarea existenţei lui, printr-o privire din interiorul aceleia. Căci el scrie despre oameni concreţi, timp în care se identifică în mod absolut cu ei.
Altfel, avem de-a face cu un pamfletar. Bun şi-aşa, doar că trebuie recunoscut.
Dispreţul unora pentru vârsta înaintată, pentru condiţia economică şi educaţională mai precară, pentru starea fizică mai şubredă – este stupid. Şi cu adevărat de dispreţuit.
În mare, la români imaginaţia acoperă intelectul. De aici, impredictibilitatea vieţii lor.
Ura, sângele, intriga la români, ca rădăcini: „În anul 1664, în pragul sărbătorilor de Crăciun, la 20 decembrie, tatăl ( lui Constantin Cantacuzino stolnicul, nota mea) fusese ridicat , în toiul nopţii, din aşternut, de către dorobanţii Domnitorului Grigore Ghica şi dus la mănăstirea Snagovului. Acolo, ne spune un cronicar contemporan, „a stat a doua zi la Dumnezeiasca rugă tot în genunchi la sfintele icoane şi s-a pricestuit, dar către seară, pe vremea cinei, gelaţii lui Vodă îl duc în sala trapezăriei şi acolo, legându-l de stâlpul cel mare, l-au sugrumat.” ( din Nicolae Cartojan).
Germania, martie, 1933, dialog cu rol de arhetip: K. JASPERS: Cum poate un om aşa de neinstruit să conducă Germania? M. HEIDEGGER: Instruirea este cu totul indiferentă. Priviţi numai mâinile lui minunate.
Omul este un animal, fireşte. El trăieşte în grupuri, în mulţimi, în haite. Captiv, de cele mai multe ori în interiorul acestora (ca în peşteri cu ieşiri inaccesibile), acesta simte nevoia girului celorlalţi. În toate acţiunile lui, Acest om face numai jocul galeriei. E o păpuşă pentru galerie, căreia-i face mereu cu ochiul. Căci, îi spune vanitatea lui, cu cât galeria este mai mare, cu atât acordul ei este mai înălţător. Aplauzele suporterilor, pecetea asistenţei – iată idealurile lui! Cred că trebuie să revin la ideea de animal. Lumea lui este una a necesităţii: acţiunile lui sunt clar determinate. În vreme ce în cotidianitatea Acestui om se infiltrează un mare viciu, vanitatea, care nu există în cotidianitatea onestă a animalului veritabil. Scuze, aşadar…
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
