Vorbe din cotidianitatea medie
9.
Toamna este anti-modernă: ea te întoarce cu blândețe către rădăcini, după o zbuciumată incursiune în lumea trecătoare a florilor, în valurile copleșitoare și orbitoare de căldură, și te împacă, discret și total, cu gusturile străvechi ale lucrurilor rămase în picioare.
*
Nu că ar fi septembrie, și de aceea, dar simțeam că trebuie să-mi aerisesc mintea, s-o duc în locuri unde oamenii sunt puțini, odată cu apucăturile lor, cu „politica”, cu de-astea, așa că am ieșit și am ocolit mall-ul, ca și librăriile, și am mers în parc, unul mediu, bine întreținut – o amenajare civilizațională a naturii, de fapt -, am mizat pe o prezență răzleață umană, și pentru că-i duminică după-amiaza, și, da, așa a fost, doar copii, cu mamele, uneori și cu tații lor, am privit rațele pe ochiul de apă al parcului, joaca lor în cârd, priceperea cu care, cu ciocurile lor agere, vânau peștișori în apă, am privit, apoi, cele șase perechi de lebede (lebădă cu lebădoi) mari, leneșe, stăpânele apei, cum ar veni, deși rățuștele micuțe le provocau, din când în când, mizând pe iuțeala lor în apa limpede a lacului, am văzut, apoi, la umbră, cum cad frunzele de castan, mari, îngălbenite, pe aleile betonate (tristețe mare, totuși, betonul), am văzut copii de 5-8 ani jucând fotbal în țarcuri acoperite cu plasă, un puști cam de 5 ani jucând cu mama lui, pe care-o alerga pe jumătatea de teren a lor, un puști talentat (și mi-am amintit de mine jucând cu tovarășii mei în praful Crăsaniului și-n iarba lui neîntreținută, plină cu „colții babei”), am simțit vânticelul răcoros alinându-mă, am privit copacii, firele de iarbă, din nou rățuștele, și am fost impresionat de măreția indiferentă a naturii, lipsită de un scop exterior ei, nu așa cum o credea gânditorul din Königsberg că ar avea drept scop ființa umană, căci asta ar fi însemnat că există un Creator care-și protejează vârful Creației sale, Omul, vezi, punându-i la dispoziție ceva magnific, doar că rutinatul gânditor care scrisese toate astea la o bătrânețe discutabilă, pe atunci, se înșelase, cu siguranță, mi-au transmis simțurile mele, re-trezite de sejurul în mijlocul unei creații independente absolut, simțuri aflate totuși într-un loc care mă îngăduia fără reținere, căci oricum nu puteam, chiar de-aș fi vrut, să-i destram frumusețea, splendoarea, monumentalitatea lipsite de fisură, așa că, vindecat fiind, m-am reîntors, în afara altui drum posibil, în cușca umană aurită.
*
Ce se întâmplă în afară, în „realitate”, este din ce în ce mai plictisitor în comparație cu ce se petrece în interiorul tău: intelect, sensibilitate, rațiune, poate și suflet, ce să zic. Pentru că în exterior lumea patinează pe niște tipare consacrate, aproape tocite de atâta uz istoric. În vreme ce, în tine, poți face orice mișcare vrei, surprinzându-ți propria voință și inteligență, exact ca în înaintarea unei opere de artă. Adevărata libertate nu poate fi decât cea interioară. În plus, în anumite condiții favorabile, și acțiunea exterioară ar putea fi asemănătoare cu starea ta internă, fiind generată în mare parte de aceasta.
*
-Ți-am citit „Ceață pe Tamisa”. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut cum ai dispărut în final..
– Păi nu eram eu. Era naratorul. Naratorul era un ins din anul 2091, un anume Hans Christian Dietrich, cu origini românești, dinspre mamă. El povestește. Și nu-și termină fraza de final, pentru că tocmai se răzvrătise împotriva MCC, a Marii Cenzuri Corecte, iar asta, bănuim, îl suprimă…
– Lasă. Știu eu că tu ești.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Din când în când, vă reamintim cine sunt prietenii care scriu la Gazetă… Prozatorul Nicolae Stan, unul foarte important în literatura de azi, este autorul unor cărți de valoare, în lumea cenușie în care trăim. El spune: „Uite, cea mai mare parte din ce-am scris până acum. Mai sunt vreo trei, dar de interes restrâns, nu le pun. Însă știți cum e, cele mai așteptate sunt cele ce vor veni. Salutări de toamnă!”
Facebook
WhatsApp
TikTok
