Vorbe din cotidianitatea medie
8.
Întunecarea. Starea cea mai frumoasă și adevărată a zilei. În miezul ei, ziua e prea transparentă, prea democratică până la asemănarea în detaliu a tuturor, sub lumina soarelui ce ne inundă fără măsură. Seara, însă, în momentul întunecării, lumina este filtrată, este înlăturat tot ce este în plus și nereprezentativ, se văd doar formele esențiale ale lucrurilor și ființelor, se zărește scheletul lor particular prin care se deosebesc unele de altele. Departe de a fi mascat, în starea de întunecare ești redus la ce-ți este mai propriu. Iar maxima particularitate este chiar felul singuratic, intim, cu care întâmpini noaptea care vine aceeași peste toți.
*
Îmi place starea de oboseală fizică. Corpul, învins de efort, caută retragerea din faţa unei eventuale acţiuni. Se retrage într-un soi de amorţire chiar plăcută. O senzaţie naturală de abandon pe care, cred, doar animalele o au când intră-n somn rapid. În comparaţie cu onestitatea lor, omul caută pretexte artificiale pentru a-şi continua, fără temei, relativa agonie.
*
Din cea mai tragică zi, odinioară, vineri spre seară, azi e doar începutul weekendului, al odihnei comode, al distracţiei. Ăsta e drumul omului pe coaja noastră pământească. De la tragedie, la comedie. De la creaţie, la stand-up.
*
Pe măsură ce trece timpul prin tine, cu tine, contează doar lucrurile fundamentale, care înalţă ceva, care rămân drept probe, drept urme. Celelalte, lucrurile accidentale, arbitrare, îşi pierd contururile treptat, până la dizolvare, faţă de sufletul tău şi memoria ta. Un exemplu simplu, folosit deseori, am impresia, este numele: el se uită primul, la o distanţă mare, fiind nevizitat, nefolosit, îşi pierde orice calitate de a fi păstrat şi reamintit. Chipul însă durează oleacă mai mult, de unde şi căutarea: da, parcă te ştiu, după faţă, după înălţime etc. dar cum te numeşti?
*
Nu există viitor, e un lucru cât se poate de vizibil, de evident. Există doar drumul greu, labirintic, de construire a unui trecut personal. Asta dacă ai noroc să înaintezi pe acest drum. Aşa-zisul viitor, dacă și cât îl apuci, nu este decât o colecţie mai mare sau mai mică de cărămizi care înalţă zidul tangibil al trecutului tău.
*
Un sfat pentru cei mai tineri, dar nu numai: faceţi poze. Nu aranjate, ci mai degrabă cele din viaţa de zi cu zi, spontane, întâmplătoare. Când le vei revedea, mai târziu, vei retrăi, cu o nostalgie fericită, timpurile deja trăite în fugă.
*
Întotdeauna i-am invidiat pe cei care visează în culori. Nu-mi aduc aminte să fi visat colorat. Alb-negru, gri, cel mult, cam aşa. Nu ştiu care-ar fi semnificaţia. Cred însă că orice înţeles s-ar da visului colorat, sau celui alb-negru, el nu este decât o speculaţie. Nu văd cum cunoaşterea, adică ştiinţa, ar ajunge să descifreze ca pe o lege naturală o aşa de intimă chestie. E vorba de un strat insondabil în abisalitatea lui. Totuși, azi-noapte s-a întâmplat miracolul: am visat o mașină într-o anumită culoare, flancată de doi bărbați, unul înalt și slab, altul scund și rotofei. De fapt, am visat soluția artistică a romanului la care scriu, în prezent, așa că azi am și scris ultimul capitol, de vreo 15 pagini. Ca să vezi, n-aduce anul ce aduce ceasul, chiar așa.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
