Vorbe din cotidianitatea medie
64.
E posomorât totuși afară. Rece și descurajant, mai ales după o răceală zdravănă. Liniile negre ale bulevardului. Obiectele lui mișcătoare, îndepărtate. Dintr-o dată, din blocul de vizavi, la etajul doi, se deschide rapid o fereastră: în cadrul ei, două mâini albe de femeie scutură în viteză un cearceaf alb. Câteva secunde. Apoi cineva închide fereastra. Mâinile se retrag în aceeași viteză. Sentimentul brusc al iminenței sosirii primăverii la români.
*
Toată amărăciunea și toată bucuria nu pot fi prinse niciodată într-un cuvânt sau într-o frază. Poate că într-un oftat sau într-un strigăt victorios, da.
*
Uneori, ca azi, am senzația că suntem o țară cu milioane și milioane de persona. Măști, arhetipuri de conformitate, ceea ce nu suntem în realitate, ceea ce vor alții să fim, un număr impresionant de prefăcuți pentru a fi la înălțimea așteptărilor celorlalți, ale Autorităților, de la care, vezi-Doamne, așteptăm lumina izbăvitoare. Nesfârșite măști sub care se pierde adevăratul chip. Prea mult DA, tăcut, imens, masiv, nici măcar comentat, respirat precum aerul. Oameni mici.
*
Amăgirea mereu necesară vieţii, Viitorul: va fi ceva nou şi bun, aşteptaţi.
*
De obicei, când întâlneşti pe cineva, el sau tu iei (ia) expresia celuilalt, dacă ea este intensă, dominantă. Dacă e vorba de bucurie, pe faţa ta apare zâmbetul, iar ochii strălucesc. Dacă însă e vorba de durere, amândoi veţi avea feţele căzute, ochii stinşi, vocile mici, spre şoaptă. Imitaţia se declanşează spontan, sau poate în urma unor exerciţii repetate ale speciei vreme de mii şi mii de ani. Imitația este urma tot mai difuză lăsată de steaua căzătoare a civilizației.
*
A trăi înseamnă a fi surprins de ceea ce vine și este așteptat.
*
Prea multă mișcare, ni se pare. Iluzia că faci, că schimbi. Pierdere în mulțime. Să stai în loc. Să ți-l asumi. Rigiditatea locului tău. Să faci ce poți acolo. Dar ăsta este spațiul. Mișcarea se face-n timp. Timpul nu este altceva decât mișcare, numărul ei. Spațiul românesc însă este revoluționar – nimic nu rămâne la fel, în el. Autodevorare. Problema stă în aceea că iluzia mișcării (marca timpului) este rezultatul statului în loc (marca spațiului), precum mișcarea soarelui față de locul în care te afli. Nu cunoaștem, spațial, lumea, n-o explorăm, ca o comunitate cu personalitate. Stăm, istoric vorbind, cu picioarele în pământul pe care ne-am făcut apariția în lume. Suntem o comunitate statornică. De aici, iluzia mișcării. Or, dacă n-am fi așa statornici, mișcarea, schimbarea, ar lua un rol personal, subiectiv, trăit: durată.
*
Noaptea ascunde rușinea. Ziua dezvăluie doar convenționalul.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie și doctor în Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
