Vorbe din cotidianitatea medie
62.
O secvență din viaţa unui român de rând. Vin de la piaţă. Trec pe lângă un domn puţintel mai înfofolit ca mine. Poartă o geacă pe spatele căreia scrie ceva în japoneză, cred. El ţine în mâini două pungi micuţe. Și spune pe ton jos, cu glas sfârșit, pierdut: – Dă-mi pace! Dă-mi pace… Îl depăşesc. Tace. Are un vecin. Nu-l cunoaște. Tace. Când am patru metri avans, pe acelaşi ton, cere din nou: – Dă-mi pace, te rog…
*
Istoria are regularitățile ei ciclice: din când în când, poporul îşi făureşte un viţel din aur la care se închină. Apoi vin demolarea şi judecata.
*
Retrospectivă. Doi bărbați nu foarte tineri. Obiectivați, sunt puși pe destăinuit.
– Cu revoluția… Eram tânăr, 29 de ani. Am prins un loc de paznic… Eram câțiva. Ne întrebam cum va fi de-acum. Și zice unul: „Io cred că va băga la Bucur Obor și blugi, și video.”
Celălalt:
– Și io la fel. Ziceam că, de acum încolo, nu vom mai fuma Snagov. Numai Kent vom fuma…
– Ce mai, eram proști tare… Ce puteai să faci cu de-ăștia, de-alde noi?…
*
Poveste mică. Doi tineri din sate vecine. Câmpie. Unul din Crăsani, altul din Copuzu. Erau buni prieteni. Prin `40, au fost luați pe front, la Cotul Donului. Iadul pe pământ. Acolo, în tranșee, vorbeau și despre fete. Cel din Copuzu, deja însurat, fiind și mai mare, înșira nume de fete din locurile lor, ca un fel de orientare viitoare pentru prietenul lui. Dar acesta spunea cu convingere:
– Mie-mi place de sor-ta.
– Dar soră-mea e mică, nu știu dacă are 18 ani, râdea celălalt.
– Lasă, că până scăpăm de-aici, crește.
Într-o permisie, băiatul din Crăsani merge-n Copuzu, o cere pe fată și o aduce-n Crăsani. Apoi se întoarce pe front. După câteva luni, băiatul din Copuzu este răpus de un glonte. Era ploaie de gloanțe, era măcel. Printr-un miracol, flăcăul din Crăsani scapă cu viață. Se întoarce teafăr din război. Se însoară cu fata din Copuzu. La ceva timp, au devenit părinții mei.
*
Factura – proba că ești prins în plasa istoriei. Ești ființa care are libertatea de a plăti factura.
*
Viaţa este o afacere care nu-şi acoperă costurile (e un reziduu cultural aici, cine-l spunea oare? Poate Schopenhauer, e marca lui, da, el). Ea se încheie cu un deficit iremediabil. Aşteptările, speranţele sunt mai mari faţă de investiţiile induse de fapte. Aşa că deficitul, în mare proporţie, este acoperit cu o inflaţie de iluzii.
*
Spiritul timpului. La slujbele de înmormântare, apoi la parastas: se accesează telefoanele, se filmează tot, inclusiv tăcerile. Se caută cu înfrigurare știri și mai ales imagini drăguțe. Preotul, cu sarmalele în față, vorbește cu dascălul despre șansele FCSB-ului de a prinde play-offul.
– Eu n-aș vrea, mărturisește dascălul, că țin cu Slobozia.
– Eu aș vrea, zice preotul, pe ton apăsat. E nea Gigi acolo…
– Adevăru’ e că merită, Sfinția Voastră…
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie și doctor în Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
