Vorbe din cotidianitatea medie
60.
M-am trezit dis-de-dimineață, ca pe vremuri. Am ieșit. Am văzut cerul senin al dimineții. Oameni mergând incert, târșâit, cu pahare de cafea în mână. Cu mâinile înmănușate. Oameni tușind și tușind, obișnuiți așa. Am văzut un fragmențel din purgatoriul zilnic. Mi-am reamintit că nu voi merge către datoria de altcândva. Cum era-n vremea pe care totuși mi-aș dori-o. M-am întors. Somnul. Visele.
*
Nu este oare emoționant că, de la paleantropi la cei din neolitic, au domesticit focul, au făurit unelte pentru a „domina” spațiul, au practicat vânătoarea cu credința într-un Stăpân al Animalelor, au inventat mormintele (aprox 70.000-50.000 îen) cu credința într-o supraviețuire post-mortem, au adus ofrande ca „hrană pentru Moarte”, au pictat pe pereții grotelor scene din viața curentă – toate fiind semne ale unei intenționalități magico-religioase? Au inventat mituri cosmogonice: Creatorul, mitul curcubeului ca legătură între cer și pământ, precum funcția podului pământesc. În fine, au promulgat ideea Centrului Lumii (vezi și valorificarea ei literară în Străveacul… Olgăi Tokarczuck)… Mircea Eliade și alții, în diverse accepții. Dar ce e important este intenția de a transmite un mesaj pentru cei ce vin, un mesaj dramatic, dar și cu o oarecare doză de speranță. Nu suntem nici civilizația cea mai bună, nici cea mai rea. Suntem un strat de viitoare oseminte care va fi cercetat, tot ca intenționalitate, dacă, în înțelepciunea noastră, câtă mai e, va mai exista cineva care să descifreze semnele transmise de noi.
*
Destul de indecent, de pre-civilizat faptul că iarna, pentru anumite popoare, este exclusiv un test al supraviețuirii. Doar în amintire este posibil sa îmblânzim această „urgie albă” care, astfel domesticită, ar putea fi povestită.
*
Mi-e greu să citesc pe suporturi cu ecrane. Pe laptop, da, dacă se poate texte mai mici. În rest, nu pot folosi ecranul. El este imagine, înșelătorie, este și nu este. În vreme ce foaia de hârtie îți dă certitudinea, este și relativ mătăsoasă, are o personalitate anume. Pe telefon, nici vorbă. Pentru mine, telefonul se folosește pentru comunicare, dacă se poate scurtă și precisă. Asta e, am ticuri tradiționale, văd. Ecranele sunt un plus doar pentru simțul văzului – important simț, da -: fiind plane, alunecoase, reci, nu mă atrag. Sunt prea impersonale. Am făcut însă un pas înainte – înapoi?- când am început să scriu cărți pe ecranul laptopului, acum trei-patru ani.
*
Am mâncat ceva nuci prăjite, poate nu multe, și mi-au plăcut. M-am gândit, în trecere, la tema icariană. Apoi m-am mirat îndelung cum un adevărat „vagabond și hoț de-a binelea”, cum a fost Jean Genet, un ins pus doar pe scandaluri, în detrimentul aportului la Binele comunitar, un individ care a încălcat toate legile societății, fiind și închis, firește, cum era și drept – DAR care a și scris câte ceva, se pare că opere foarte originale, ca să vezi, a ajuns, el, să fie medaliat cu Premiul de Onoare pentru Literatura Franceză, în 1983, cu trei ani înainte de a muri… Asta în vreme ce alți inși de bine, de foarte bine, care și-au adus contribuția la, n-au primit, cu tot aportul, n-au primit… Asta-i dreptate? Asta-i democrație? Mai am puțin și mă revolt.
*
Cele mai credibile amintiri sunt alea în care autorul nu apare în cea mai favorabilă lumină, în care nu cade mereu în picioare, ca pisica.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie și doctor în Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
