Vorbe din cotidianitatea medie
58.
Fiind pe-afară, pe la prânz, am zis să iau o mașină, un troleibuz, ceva, pentru a merge vreo patru stații. Am stat 35 de minute și nimic. Am luat-o la pas, pe jos. Bucureștiul este un teritoriu uitat. Administrația se arată numai pentru a te taxa, nu pentru a te ajuta prin servicii publice. Zona lui care-pe-care.
*
Forme fără fond, revoluționari fără revoluție interioară, învățați fără conținuturi, utopici și imitatori – lipsă de măsură, isterie și sofistică.
*
Când privești pe geamul sufrageriei sau al balconului, vezi afară raze însorite, nemișcarea pomilor, puțină lume. Pare o vreme ospitalieră, poate chiar caldă, care de-abia te așteaptă. Asta-i o deducție. Dar când te hotărăști să ieși pe stradă, dacă ești mai sensibil și nepotrivit îmbrăcat, ai putea îngheța în aerul curat… Asta-i o constatare ca efect al experienței directe.
De unde, mai radical, ai putea spune că îți este suficientă onestitatea sănătoasă a simțurilor tale pentru a te insera în realitate.
*
Cel mai important sociolog, după gustul meu, ne spune ce înseamnă politica, în prelungirea „cinicului” Machiavelli:„ Și primii creștini știau foarte bine că lumea e condusă de demoni și că cine intră în politică, adică cel ce ajunge să folosească puterea și violența ca mijloace, a semnat un pact cu diavolul, astfel încât nu mai e sigur dacă în activitatea sa binele generează doar bine, iar răul doar rău, căci adesea se întâmplă exact invers. Cine nu știe acest lucru este, din punct de vedere politic, un copil.” Max Weber
*
Copil de 8 ani, meditând singur, în vecinătatea unchiului său:
– Nu există dreptate, există doar milă, uneori.
– De ce nu există dreptate? întreabă unchiul, surprins.
– Bine, poate există ceva dreptate pentru că există cuvântul „dreptate”.
*
După amiaza am fost la oficiul poștal pentru a trimite niște plicuri mari cu cărți. Spre surpriza mea, unde aveam eu treabă nu era nimeni la rând. M-am înfățișat. Înaintea mea, dincolo de ghișeu, o doamnă spre vârsta a treia, blondă. Muncea, mai nou știm că trebuie să muncim cât se poate de mult pentru a trăi, cum s-ar spune. Avea ochelari cu ramă neagră. A luat plicurile și le-a cântărit, cred, că nu se vedea tot ce făcea acolo. Eu o întrebam fel și fel de nimicuri pe care le credeam importante. Ea nu răspundea, își dăduse ochelarii jos, spre bărbie, lăsându-i doar cu vârfurile brațelor agățați de urechi. Vorbea singură, dar fără glas. Mișca buzele. Își explica sieși destul de clar, de evident, ceva. Nu mi-a răspuns la nicio întrebare. Avea ceva de lămurit numai prin mișcarea buzelor. Când a terminat de cântărit și de evaluat valoarea bănească, a ridicat fața către mine. Deodată chipul ei era luminat, plăcut, zâmbitor.
– Cine a lipit plicurile? mă întreabă.
– Eu, mărturisesc cu teamă, era una din întrebările mele, cum sunt lipite. Să-i puneți o bandă adezivă, vă rog?…
– Nu-i nevoie, a zâmbit ea, le-ați lipit foarte bine.
Zâmbet și lumină pe chip. Metamorfoză.
*
Am încheiat, într-o primă formă destul de stabilă, spre 85%, „Facerea și sacrificiul”. Drumul de la „rădăcini” la flexibilitate, de la stare la mișcare, de la intimitatea locului tău la lumea schimbului, de la liniștea zilei de Azi la Acumularea continuă pentru Mâine, de la fericirea lui Narcis la necesitatea răsfrângerii în Ceilalți. În sfârșit, nimic destul de important pentru a stărui pe acest subiect prea personal.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie și doctor în Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
