Vorbe din cotidianitatea medie
56.
Dacă în timpul anului îți cauți echilibrul – cei mai mulți – în afara ta, ceea ce, de multe ori se finalizează cu o amăgire mai mult sau mai puțin recunoscută, la finele anului, mai exact spre sfârșitul lui decembrie, te reîntorci la sinele tău, înăuntrul tău, acolo unde găsești mandala izbăvitoare, cercul totalității, al unității personalității tale: un triunghi înscris într-un pătrat și totul înconjurat și protejat de cercul unificator. Iar culorile acestor semne armonice să fie neapărat discrete, nimic strident, strigător, nimic patetic. Decembrie închide cercul anului în strigătul de bucurie al copilului din tine revenit la culcușul interiorului din care, aventuros, iese în lunile anterioare.
*
Dintr-o dată, din nimic, mi-am amintit de starea anilor `90. Și de-aici, ca prin vis, am urmărit un firișor de idee prilejuită de amintirea tipăririi lui Slavoj Zizec, la All, cu a sa lucrare filosofică „Zăbovind în negativ.” (Sloven celebru deja, ca și Kolakowski, polonezul… – ce să mai vorbim, distanță mare…). De unde pornea el în analiza/critica ideologiilor. De la „gaura” din steagul românesc din timpul Revoluției române. Că românii – neștiind că fusese, de fapt, o lovitură de stat – trăiau entuziasmul eliminării vechiului Stăpân, fiind exact în faza în care locul acestuia nu fusese ocupat de un alt Stăpân. Trăiau o stare a unei „situații deschise”, a libertății inter-regnului – nimic altceva decât o gaură în Celălalt. Și ce propunea, pornind de aici, Zizec? Simplu, un lucru care a scăpat filozofului român, mi se pare mie: că poziția adevăratului intelectual – și al filozofiei, în general -, care nu putea fi decât unul critic, spunea, este exact aceea de a ocupa TOT TIMPUL poziția găurii din steagul eliberat de Stăpân. Or, din ce am trăit împreună, ca „jucării” parțiale ale Istoriei recente, nu prea mi se pare că recomandarea filozofului sloven (cunoscut, tradus și comentat din America până-n Franța) ar fi fost urmată de vocile sonore ale României tranziției și post-tranziției. Aș spune că dimpotrivă: nevoia de un nou Stăpân s-a manifestat cu un zgomot greu imitabil. Eh, alte mentalități… Drept care, în urma acestei revelații pe care mi-a adus-o amintirea, voi purcede la o recitire a acestei cărți de filozofie autentică, în fond o critică a ideologiei.
*
N-auzi, „O zăpadă frumoasă, ca din basme, s-a așternut peste…”, dar auzi, „O zăpadă năprasnică a căzut ca din senin peste…”. N-auzi, „Un vânt viguros, ca în orice iarnă autentică, a bătut azi peste…”, dar auzi, „Un vânt ca o tornadă, violent până la teribil, a măturat azi…”. Televiziune depresivă, oameni depresivi, la marginea violenței.
*
Îmi amintesc destul de bine, din citirea altora, că actul îndrăgostirii are la bază logica „esențialistă”: nu mă deranjează micile lui defecte observabile; dimpotrivă, tocmai datorită acestora am început să-l/s-o ador, pentru că mă atrage ceva ascuns la el/ea, ceva ce-mi scapă, ceva esențial pentru personalitatea lui/ei care mă atrage necondiționat, înaintea cunoașterii lui/ei în detaliul manifestărilor sale. Am ales fără să-l cunosc, îl voi cunoaște doar în urma alegerii mele, în timp. Oricum, vorba lui Zizec, trăsătura umană a iubirii este una a imperfecțiunii acceptabile și vizibile, dar în baza unei presupuse esențe nevizibile: îl iubesc pentru că el nu este ce vede toată lumea, el este un diamant undeva în straturile nevizibile…
Nimeni nu ne împiedică să deplasăm această relație „esențialistă” și asupra teritoriului politic, unde să aplicăm raționamentul de mai sus relației dintre alegător și politician… Îl aleg orbește pe acest politician, are el ceva misterios, puternic, așa cred, măcar că la suprafață pare lipsit de calități… O stare și o cugetare de îndrăgostit.
*
Ce văd eu în lume, azi mai mult ca niciodată, este dominația Voinței. A avea și a manifesta atât de multă voință este ca și cum ai striga dintr-o dată, ridicat în picioare, în sala de concerte unde se cântă un Mozart, un Chopin. Și este destul de vizibil și semnificativ faptul că Voința cea Mare își are sălașul în sfera unei cocote adulate în mod inexplicabil – ce se cocoață în Centru, când locul ei adevărat este la margine, aflată în slujba omului de rând, și nu dictând acestuia – numită simplu, frust și limpede: Politică. Luați marii „politicieni” ai lumii, marii Cuceritori. Analizați-le profilul, viața. Și veți vedea de unde vine eșecul lor. În ce mă privește, la 27 de ani, am conceput și scris volumul meu de proze cu care aveam să debutez la Cartea Românească, volum intitulat nu întâmplător „Boare de Waterloo”. Locul în care Voința cea Mare, care și-a depășit granițele ei naturale, a fost învinsă. Dar aceste rânduri sunt destinate doar mie, fiind parte dintr-un jurnal public. Pluralismul, perspectivismul, lipsa „rădăcinilor” fiind mărci ale acestui timp spectral, pe care le accept ca pe fatalități ale zilei prezente.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie și doctor în Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
