EDITORIALUL DE LUNI – Nicolae STAN – Clipe

Vorbe din cotidianitatea medie

54.

Clipa posibilității intangibile și vrăjitorești a Câmpiei. Tatei îi plăcea posibilitatea. Stătea acolo şi contempla. Zice.

– Nicule, eu dacă joc la Loto, câştig. Simt io.

– Crezi?

– Sunt sigur.

– Joacă, atunci. Fă-ne boieri. De ce să mai trudim…

– Nu, nu joc.

– Păi, ziceai că ştii c-o să câştigi.

– Ştiu sigur.

– Ce mai stai. Joacă. Fii practic, măcar o dată…

– Nu joc, nu-i frumos…

*

Clipa mecanică. Am ieșit din nou. Am făcut dreapta, apoi stânga, iar stânga, dreapta, am traversat, mi-am făcut treaba, m-am întors altfel, drept în față și dreapta, apoi stânga. Acolo, muncitori, coborau un furtun mare de pe acoperiș. L-am întrebat pe unul:

– Lucrați și sâmbăta?

Omul nu mi-a răspuns. Era cam întunecat. Am intrat.

*

De-o pildă, triumful de a sta drept sau puțin cocârjat pe picioarele tale. Să nu cazi, adică. Să te ridici în picioare, cu tălpile pe pământ sau pe ciment și să rămâi așa cât vrei tu. Ce vrei mai mult? Pune, în locul tău, pe picioare de lemn, o arătare cioplită de un sculptor priceput. Se va prăvăli la pământ la orice mișcare semnificativă din juru-i. Ba, în plus, poți să mergi, să pășești, să înaintezi pe picioarele tale, menținându-ți, în același timp, echilibrul, fără efort, natural, cum respiri. Da, ești vestitul automat natural. Ești perfect. Nu-ți mai trebuie nimic. Liniștește-te! E bine.

*

Adevăratul nostru progres ar fi acela de a avea ce conserva, de a avea ce păstra neatins.

*

Dinastia lui „ŞAPTISPREZECE”: mii, ore, luni… Aşa ne spun inşii de la televizoare.

– … şaptisprezece mii s-au dus pe Apa Sâmbetei! se minunează invitatul în platou.

– … ŞAPTISPREZECE? MII? Bine, dar asta e o hoţie, face moderatorul pe furiosul.

*

– Clima, deschide el o posibilă discuţie, şofând şi ascultând datele vremii la radioul deschis.

Nu spun nimic. privesc în faţă. El continuă uşor ezitant, cu metodă însă, să nu bruscheze.

– N-o vedeţi… dacă ea, natura… cu clima ei…. au luat-o razna… ce pretenţie să mai avem de la noi… nişte amărâţi… scuze… nişte neputincioşi… scuze… ce cuvânt să mai avem noi?… şi cine să ne ia pe noi în seamă… scuze.

*

Revenirea la viaţă. Întâi se deschide un ochi, sub un impuls automat. El zăreşte tavanul alb, câteva fracţiuni de secundă. Apoi, se închide rapid, ca tânjind după viaţa somnului paradoxal, REM. Visasem nişte aventuri ceţoase cu Mircea Nedelciu. Eram cam hăituiţi, cam aşa ceva. Dar ochii mei refuzau totuși să se deschidă. Pleoapele rămâneau lăsate, închise. Voiau plonjarea în încâlceala de până atunci. Câteva secunde de balans al corpului între două zone opuse, luminate diferit. Un corp care, foarte încet însă începea să-şi simtă fiecare bucăţică, fiecare parte. Şi fără să fiu anunţat, hotărârea a fost luată în altă parte decât în „eul meu gânditor”. Şi ambii ochi s-au deschis brusc. Bună dimineața!

Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie și doctor în Filosofie la Universitatea din București…