Vorbe din cotidianitatea medie
49.
Ah, degenerat început de secol! Guraliv și de nimic. Câte nădejdi nu s-au pus în tine! Câte profeții romantice! Dar, fără brumă de cumpătare, ești doar violent. Simplist, lipsit de adâncimi, captivul exclusiv al momentului, în afara memoriei, a trecutului, dar și în afara foșnetului înnoitor al unui viitor cât de cât promițător, nu ai decât o singură dimensiune, mereu aceeași: violența sub toate formele ei. Dar nu e violența față de sine, exigența față de propriile puteri, cum numai naturile aristocratice le pot avea, ci este violența față de cei din fața ta, precum și față de bietele lucruri. Nu ești decât un vârtej orbitor de egoism și cădere. Ești însăși căderea, una fără finalitate, continuă, fatală, lipsită de scăpare. Un vis coșmaresc, despre care știi, visând, că este vis, dar din care nu te poți trezi, cu toate zbaterile, după cum ne-a prevestit singuraticul de la Sils-Maria, demult.
*
Clipa cuplului contemporan.
„Proprietarul de sclavi” dixit: Ionescu este prost.
„Sclavul”, imediat, tare: Eu am spus de mult, Ionescu e super-prost, dar e şi imbecil, şi mai e şi dobitoc.
„Proprietarul de sclavi”: În schimb, Popescu este deştept.
„Sclavul”: Popescu este un geniu, să nu ne ferim de cuvinte. Cuvântul lui ar trebui să fie literă de lege. Dar Popescu este un super-geniu doar pentru deştepţi.
*
Oamenii sunt de toate felurile. Unii, lipsiți de orice convingere profundă, dar care mimează convingerile altora. Alții, timizi și buni, prea buni, s-ar zice. Mulți, practici, gata să sacrifice orice de dragul peșcheșului. Nenumărați, răi, egoiști, răzbunători, preocupați doar să producă suferință celorlalți. În fine, idealiști intratabili, câștigați și furați de mirajul ideilor. Ai zice că lumea-i rău alcătuită… Dar dacă o privești de sus, din direcția ochiului Dumnezeului cel Bun, toate se echilibrează, formează un întreg perfect, din care, iată, și tu faci parte…
*
Să faci Inchiziția participativă, să fii partenerul ei constructiv. Iată idealul democrației originale…
*
Cu cât e mai umil, cu atât mai mult se zbate-n el dorința de răzbunare față de ceilalți, și chiar față de sine, de sinele său umil, prea umil, care-i sufocă orgoliul, îl îneacă. În insul ce face pe modestul, ce stă-n fața ta cu o expresie slugarnică pe chip, se forjează, într-un cuptor ce duduie de focul resentimentului, viitorul mic satrap, umilit întâi și întâi în ochii lui chiar de faptul că rămâne mic, oricât de ticălos și de infam ar fi.
*
Banii publici trebuie să urmeze și să susțină cunoașterea și dreptatea (educație, cultură, justiție), și nu invers.
*
Clipa artei a șaptea… Am aflat că va avea loc o a doua premieră-relansare a filmului lui Cristi Puiu, „Moartea domnului Lăzărescu”. Minunat. Cel mai bun film românesc actual, post-decembrist, după mine. Cineva îmi spune că-i plictisitor, foarte plictisitor. Eh, democrația plăcerii izvorâtă din „cerul gurii”. De gustibus… Totuși, voi argumenta un picuț. Sunt convins că regizorul și factotum-ul Puiu a pornit și de la lectura capodoperei tolstoiene, „Moartea lui Ivan Ilici”. Ăsta e substratul: cum se îndreaptă omul obișnuit către moarte, cu limbajul lui, cu micile lui întâmplări, obișnuite toate – teză heideggeriană. Apoi, la nivelul de suprafață, necesar operei de artă, mai ales filmului, avem aici o materialitate izbitoare a vieții, o viață violentă în cenușiul ei, pe care, dacă sensibilitatea ta o receptează, ea devine frapantă, acaparatoare, deloc plictisitoare. Rămâne așa: cel mai bun film românesc, prin evidențierea pe cale sensibilă a unei idei existențiale.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie și doctor în Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
