Vorbe din cotidianitatea medie
45.
La mese, cu cafele și sucuri în față, oameni vorbind pe ton jos, pentru a nu deranja. La o singură masă, un ins peste 55 ani, apreciez, își strigă opinia și râde strident. Cunoștința lui mai mult tace. Caută o cale de ieșire. Insul euforic râde tot mai puternic: e fericit că a devenit popular.
*
Clipa personală, dar nu atât de personală ca să nu fie arătată. este ora 15,00. Mă ridic de la birou. Am fost răpit cinci ore, de la 10,00h. Am trecut printr-o parte din text cu atenție, împănându-l, curățindu-l, pe fondul liniștitor al muzicii lui Chopin, Satie, Mozart, Beethoven, fie-le numele lăudat. Dar Ivănuș m-a trezit la viața lumii mici, istorice. Avem ritualurile noastre. Iar el este foarte atent la îndeplinirea lor. Apoi, după facerea voilor pisicești, voi ieși în șuvoiul lumesc unduitor, nepăsător, în fond.
*
Altă clipă personală. Am fost afară, am revenit înăuntru. Ce-ți dă afară, în plus, este senzația. Atât. Senzația directă de răcoare, de murdărie, de mirosuri amestecate. Și senzații indirecte de bădărănie, de bună creștere, de revenire a Aceluiași. Dar toate aceste senzații, care-ți oferă baza unei idei despre realitate, le-ai mai trăit de nenumărate ori. Așa că poți sta și în casă, reamintindu-ți de ele. Cu această ocazie, le dai și forma personalității tale. Ești mai câștigat. Așa că: Stai în casă! Pune-ți masca! Păstrează distanța!
*
Clipa interiorului. Nu am nimic de spus. Stau în sinea mea. Sunt interiorul pur, cum ar spune Foucault. Mă uit la Exterior: e deja mort, mecanic, expus celorlalți. Deocamdată, nu există o sirenă destul de puternică în cântecul ei ca să mă ademenească să ies și să mă expun istoriei prea mișcătoare. Stau aici. Ca într-un vis, apărat de membrana lui transparentă, de unde pot privi neutru, puțin uimit, însă deloc fascinat.
*
Genul omului care, fiind în fața ta, discută cu tine și te privește. De fapt, el privește prin tine, plictisit de realitate, de oameni, de lucruri. De-abia așteaptă, dând din cap, amabil, să se întoarcă în micul lui cerc, în care este singurul locuitor. Și care este singura lui realitate.
*
Vin de-afară, din lumea mirosurilor. Aș putea chiar să fac o ierarhie a mirosurilor mele. Întâi, mirosul aspru al florilor de câmp: impersonal, aproape abstract în rafinamentul lui natural. Apoi, la mică distanță, mirosul plin, masiv, al fânului proaspăt cosit, ceva mai aproape de tine ca om, ca sensibilitate, dar unul care încă nu ți se dăruiește, rămâne în aer, tatonându-te. În al treilea rând, mirosul scăpărător al trandafirilor japonezi, oriental, învăluitor, dar non-uman, greu accesibil. În fine, coborând, mirosul lipicios al florilor de tei, în mai-iunie, infiltrat în țesuturi, în interstiții, viclean, uman, prea uman…
*
Poveste mică. Omul avea o curte mare, imensă pentru cei mici. Spre stradă, avea peri plini de fructe, vara. Pere lungi, galbene, mieroase. El, conducându-și gașca de puști, urca spre seară, sărea gardul și-și umplea cămașa cu pere. Îi lătrau câini imenși, bestiali, dar degeaba. Omul ieșea din casă înjurând, din nou dracii de copii dăduseră iama la pere. Peste 50 de ani, el a cumpărat casa de la copiii omului, doi neisprăviți. Acum stă în mijlocul bătăturii întinse și croiește planuri. Se gândește să facă o piscină acolo. Perii stau binișor, dar parcă s-au mai pipernicit, față de cum îi știa el bine-bine… Plănuiește să-și cumpere un câine negru în cerul gurii. Rău, foarte rău. Că nu se știe.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie și doctor în Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
