Vorbe din cotidianitatea medie
44.
În hălăduiala mea prin oraș, am văzut Moartea. Aștepta la trecerea de pietoni. Purta o robă neagră, lungă până-n pământ, cu mâneci lungi, și ele. O robă subțire. Chipul Morții era hidos, osos spre vânăt, cum se și cuvine. Lângă Moarte stătea un tânăr de vreo 20 de ani, zâmbitor, cu ochelari. Deodată, din nimic, băiatul se întoarce către însoțitoarea sa și-i dă un genunchi în plex, o lovitură ușoară. Moartea se îndoaie cât e ea de mare, se vaită cam mult și, în fine, înjură amarnic, de nereprodus:
– … mă-tii, de prost. Păi așa se glumește? Să vezi ce-ți fac…
Și Moartea scoate un cuțit cu o lamă zimțată. Se lovește cu el, din greșeală, de piciorul drept. Cuțitul reintră în sine, se ascunde-n golul din interiorul lui, cumva, ce mai, dispare, așa cum dispare orice cauciuc aflat în atingere cu un corp dur.
– Vezi să nu, râde tânărul cu ochelari, deja aflat pe trotuarul celălalt, cu puțin înainte ca semaforul să aducă verdele, atunci când, disciplinată, trece și Moartea.
– Lasă că vezi tu, amenință ea cu tăișul prin aer. Te prind eu…, zice tânărul blond care apare de sub roba scoasă rapid peste cap, odată cu îndepărtarea măștii de pe față. E teribil de nemulțumit: cum să primească el un șut în plex de la prietenul lui? Dar prietenul se apără: că nu era el, cel pe care-l lovise, că era ditamai Moartea, ce nu înțelegi?
*
Am mai văzut, repetat, oameni inspectând coșurile mari de gunoaie, pentru a pescui de-acolo sticlele de plastic aducătoare de 50 de bani bucata. Un domn respectabil, peste 60 de ani, bine îmbrăcat, curat adică, privind ca în trecere în coșul public, pe stradă, unde nu a poposit însă nicio sticlă – sau le-o fi luat altul, mai iute -, așa că el își continuă inspecția drapată în plimbare de voie.
*
Clipa literară. Nu există om fără lume. Nu în sensul că el are „lumea lui”. O are. Dar drumul duce mai departe. Duce la întâlnirea cu Istoria. Cu Alteritatea. Confruntarea individului cu Istoria aste adevărata temă, mare, covârșitoare, a unui prozator. Sigur că, dinaintea feței ei violente, te poți refugia în nișa „lumii tale”, în visul tău. În oniric. Doar că asta-i o simplă, chiar dacă bine nuanțată, nișă. Un refugiu. Adevăratul test rămâne fractura, mai mare sau mai mică, pe care individul o încasează din întâlnirea-confruntare cu namila istorică. Pe asta se cuvine s-o descrii, romancierule.
*
Clipa dialogului.
– Ce faci acolo?
– Nimic, domnule profesor.
– Bine, dar eu văd că faci ceva.
– Nu fac nimic.
– Poți să faci diferența dintre nimic și ceva?
– Dintre nimic și ceva?…
– Da.
– Pot.
– Bun. Atunci, spune-mi, ce ții în mână?
– Nimic.
– Eu văd că ai ceva.
– E telefonul. Nu am nimic.
– Deci ai ceva.
– N-am nimic, e doar telefonul. Nimic.
– Ce făceai cu telefonul?
– Nimic. Am trimis un mesaj. Da’ n-am făcut nimic.
*
Cum te consumă timpul, trecerea orelor, „activitățile”; cum se strecoară el în tine, cum se așază încet, răbdător, în spatele tău, sus, pe umerii care încep să se îndoaie ușor, insesizabil acum. Cum te bucuri, cum sărbătorești înaintarea, pe măsură ce infiltrarea în fibra ta vitală continuă, tot mai mare, tot mai rapidă, precum igrasia în casele vechi, strălucitoare odinioară.
Cum te obișnuiești. Cum accepți. Cum spui „e bine”. Apoi, spre final, cum vei spune „a fost bine”.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie și doctor în Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
