Vorbe din cotidianitatea medie
41.
Un om spre 50 de ani, plinuț, indiferent la orice, în afara câinelui său, pe care îl plimbă. Un câine micuț și foarte energic și jucăuș în mișcări. Ajung împreună la o răscruce de drumuri. Omul își menține indiferența, nu are nicio preferință. Doar mâna lui dreaptă ține cu fermitate lesa. Câinele nu ezită nicio secundă. O ia la stânga, săltând bucuros pe piciorușele din față. Omul îl urmează.
*
Ce crezi că-ți trebuie. Câteva dosare cu documentare pentru fiecare personaj. Dicționare de sinonime, de locuțiuni, poate și de epitete. Două trei caiete, neapărat negre, în care-ți notezi cel puțin începuturile capitolelor. Te pregătești ca pentru o luptă. După care treci la lucrul direct pe laptop. Iar acolo totul, toate ajutoarele se dispersează destul de rapid, pe măsură ce înaintezi, ce bați tastele cu o viteză ce nu-i a ta. Nicio anexă nu mai există acum în conștiința ta orbită. E posibil însă ca după finalul prim, revăzându-le, să introduci ceva-ceva. Dar în majoritate lași cum a ieșit. Ce alunecare ciudată a minții pe identitățile tot mai atractive și mai demne de respectat ale unor ființe ce-și găsesc independența tocmai sub voința ta de a le urma așa cum sunt ele.
*
După munca, plăcută până la splendoare, dar și neplăcută prin simpla oboseală, dusă cu împlinirea unui capitol, penultim, covârșitor, așa am impresia, am ieșit pe terasă. Briză ușoară, răcoare relativă. Bine. Lângă mine, Ivănuș, sub scaunul pe care stau, la adăpost de zgomotele orașului. Un pepsi-zero pe scăunelul de alături. O băutură ce-ți dă senzația de rece, deși știi bine că-i o iluzie. dar, din când în când, bei câte un pahar, luată de poftă. sau, poate, aducându-mi aminte, răzbunător, de cei puțin peste treizeci de ani, cât aveam în 1989, timp în care găseam rar un pepsi-cola, dulce, prea dulce, cum nu mai beau azi, dar pe care-l vânam ca pe o iluzie trimisă de capitalismul „corupt”. Pe scaunul mic de lângă mine am Biblia, deschisă la Micii profeți: un Miheia, apoi, Ioil, Agheu, Sofonie, Iona… Citesc-recitesc din Iona. Pe stradă, un ins de până-n 40 de ani, scund, îmbrăcat gros, de început de iarnă, cu probabil singura îmbrăcăminte pe care o are. Citesc din Iona.: „Și gândeam: Aruncat sunt dinaintea ochilor Tăi!” Insul, cu o sacoșă de plastic în mâna stângă. Cu dreapta ridicată face semne în față unui posibil interlocutor, probabil un salut, probabil o avertizare. Are un soi de turban pe cap, o căciulă mai ușoară, așa pare, învelită de o pânză neagră. Și Iona: „Dar Dumnezeu, a doua zi, la revărsatul zorilor, a poruncit unui vierme să reteze vrejul. Iar el s-a uscat.” Și insul, pe trotuar, făcând semne zadarnice și intense deasupra capului, către înainte, strigând cu voce mică dar energică, înfierbântată. Închid cartea și-l urmăresc solitar, fără așteptări, până se pierde de după șirul încă înverzit al teilor ce însoțesc bulevardul. Afară e bine, e răcoare, e liniște. Vine peste noi toamna.
*
O fetiță de 5-6 ani, cu tricou verde, modest, cu pantalonași scurți, culoare incertă. Lângă ea, o bătrână mult adusă de spate, păr cărunt, mâini lungi, osoase, slabă. Între ele, un căruț gol, ale cărui margini de metal, din față, sunt apucate de două mâini: una, în dreapta, a fetiței, cealaltă, în stânga, a bătrânei stoice, cu privirea mereu înainte. Fetița e veselă, încrezătoare și dispusă la ajutor, dacă ar fi nevoie: doar merg către piață, de unde poate se vor întoarce cu căruțul aproape încărcat.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie și doctor în Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
