Vorbe din cotidianitatea medie
4.
Lumina de august, alburie, caldă, tocmai ieşită din fierbinţeală, aproape molatică, nemişcată, blând-pâlpâitoare, uşoară, străvezie ca un geam bine şters. Pură.
– Ce să facem, bre, dacă așa-i mersul? Luăm scump, dăm scump, se scuză cumva un tânăr patron al unui chioșc, de unde mai cumpăr una-alta.
– Păi, cât costă?
Îmi spune. E cam mult. Dar decid să câștig măcar psihologic, așa că simulez calmul absolut, moromețian:
– Credeam că-i mai mult. Plătesc, e spre limită, dar se poate.
Puștiul tace nedumerit.
Am fost, o zi, prin locurile copilăriei mele. Când am intrat pe strada mea, am refuzat să cred că-i atât de scurtă și de îngustă. N-o văzusem de ceva timp și-n amintirea mea era largă, nu-i vedeai capătul, avea un praf albicios care se depunea blând pe jocurile noastre. M-am văzut cu tovarăși ai aventurilor mele și ale lor care mi-au citit câteva romane și mi-au mărturisit că au plâns pe ici pe colo, aducându-și aminte de vremuri aurite sau argintate ale vieții lor, care cum vreți.
– Eu sunt Mitu, vecinu’ tău. Mă mai cunoști? mi s-a adresat un ins mai în vârstă ca mine, negricios.
M-am trezit dis-de-dimineață, ca pe vremuri. Pe vremurile muncii. Am ieșit. Am văzut cerul senin al dimineții. Oameni mergând incert, târșâit, cu pahare de cafea în mână. Oameni tușind și tăcând, tăcând și tușind. Până se acomodează cu lumea, din nou. Am văzut un fragmențel din iadul-purgatoriul zilnic. M-am întors. Somnul.
Am fost pe-afară și n-am văzut nimic. Am cumpărat o revistă și n-am văzut nimic. Am sosit acasă, am deschis televizorul și n-am văzut nimic. Mi-e și teamă să mai fac ceva. Mai bine deschid o carte veche, poate găsesc ceva-ceva.
Cei doi ies agale dintr-o casă de pariuri, din cele 4-5 înşirate una lângă alta. Unul, cam de 50 de ani, vijelios în vorbă, celălalt spre 75, domol.
– Bre, ne fură şi ăştia…
– Lasă. mă, că mai ciupim şi noi, ne iese câteodată.
– N-am văzut aşa ţară, toţi cu ochii după furat.
– E obicei. Ce, suntem în vreo ţară nordică, prin Finlanda, măcar Elveţia, unde pleci lăsând uşa descuiată?
– Da, bre, da’ toţi? Se umplu de bani pe spatele proştilor? Îi vezi pe-ştia de la Trezorerie? Au salarii de nababi, da’ protestează, vor mai mult.
– Lasă, băiete, că banu’ se duce, şi-i bate Dumnezeu.
Portarii primăriilor, ai ministerelor, cu aerul lor semeț, important, de anvergură națională, cel puțin, cu fața sobră, ca niște aristocrați mai scăpătați, rostind sever și definitiv:
– Nu e voie pe-acolo. Pe aici nu intră publicul. Părăsiți incinta!
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
