Vorbe din cotidianitatea medie
32.
În jur de 16 ani, fiecare. Blonzi, amândoi, aproape serafici. Ea, puțin mai năltuță decât el, cam doi-trei centimetri, maximum. Îmbrăcăminte sport. Îndrăgostiți. Se ridică de pe scaunele metroului, vine stația. Ea, la brațul lui stâng. El, drept, cu fața către uși, dă din umeri în sus și-n jos a neputință: iată, rămâne puțin mai scund, deși poziția lui este perfect verticală. Ea protestează tăcut. Îi strânge mâna mai puternic, înfășurându-se aproape pe brațul lui. În plus, își lasă capul pe umărul lui stâng. Ușile se deschid. Liber.
*
Am avut o activitate intensă și diversă azi. Peste 4 kilometri, spre 5. Spre final, am intrat să cumpăr o carte, un roman, în fine – nu-i secret, „Cărțile lui Iacob” -, n-am mai găsit-o, momentan, așa c-am luat altceva, alte lucruri, vreau să zic. Am fost și pe la cinematografe, în mall, filme poate interesante, dar de pe la 20,30 încolo. Să credeți voi asta, că stau după voi. Poate spre vară, ceva… Până atunci, despre incognoscibilitate și inefabilitate pe care un Dionis Dionisiu al meu (aflat într-un roman în lucru) nu le poate nici măcar presimți, cel puțin foarte vag, așa cum, ager, Ivănuș, „băiatul” meu cel mic, presimte și-n somn zborul porumbelului pe la fereastră.
*
Un detaliu. În vreme ce-mi beam cafeaua, pe la 17,00h, într-un restaurant deschis către public, prin așezarea lui, pe la etajul doi, intră doi tineri. Cred că studenți. Se așază la patru metri de mine. Tânăra merge spre bucătăria, și ea deschisă publicului, și fotografiază cu telefonul un gen de pizza expusă acolo. Revine, față-n față cu tânărul. Amândoi butonează telefoanele. Băiatul-picolo vine zâmbitor, profesional și isteț. Fata-i arată imaginea din telefon. Băiatul mai adaugă ceva, probabil sucuri și cafele. Istețul pleacă zâmbind. Cei doi privesc vrăjiți în ecranul telefoanelor, continuu. Nu scot nicio vorbă. Mi-am prelungit servirea cafelei spre o jumătate de oră. Când am plecat, erau încă fascinați de ce le oferea derularea ecranelor. Iar picolo – sau să fi fost chiar chelnerul isteț, cine știe – tocmai se îndrepta voios, cu tava preparatelor, spre masa lor. Mai departe, nu-mi pot imagina.
*
Am lăsat câteva bucățele de pâine pe pervazul ferestrei care închide balconul. Pentru porumbei, aceste ființe care parcă se detașează de celelalte zburătoare prin delicatețea zborului lor. Da, a zbura, iată modelul libertății – privit și de romanticul Schiller -, pentru că zborul ni se arată ca o înfruntare a necesității, a gravitației, a pământului și a noroiului din el. A zbura, pentru om, este o veșnică aspirație.
*
… De unde se vede că, mai ales în Arte, nu mereu e bine să fii în prim-planul Momentului istoric sau artistic. După cum rezultă dintr-o demonstrație rafinată a lui Isaiah Berlin. El este, în analiză, prin secolele XVII-XVIII, în interiorul lumii Iluministe. Fenomenul istoric îl constituie Războiul de Treizeci de Ani, în urma căruia trupe străine, cu precădere franceze, au ucis mare parte a populației germane, cum numai în vremea lui Ginghis-Han se mai întâmplase. Germania s-a fărâmițat, Franța trăia în splendoare. Peste Germania se abate un sentiment de tristețe și umilință. În acel timp, un Johann Sebastian Bach a compus muzică sub un astfel de sentiment general, într-o atmosferă pietistă, de introspecție religioasă, care l-a și apărat pe Bach de superficialitatea mândră de sine a unui Rameau aflat la curtea Franței. Doar că timpul, în acest domeniu, joacă mari feste, iar acest geniu modest, dar măreț, de talia lui Shakespeare sau Dante, a devenit un „imens far al civilizației omenești într-un fel în care nu au fost toți acești francezi” (Isaiah Berlin, Originile Romantismului).
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie și doctor în Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
