Vorbe din cotidianitatea medie
31.
În lumina clară a dimineţii de aprilie, verdele proaspăt al frunzelor teilor din fața ferestrelor strălucește închis, tânăr, vital. Lângă mine, în brațele mele, Ivănuș freamătă înaintea posibilității de a vedea un porumbel, măcar. Mai stau o oră, apoi voi intra în lume, spre prânz.
*
Un domn pe bicicletă, aflat lângă mall, cade pe spate, pe trotuar, deși circula regulamentar pe banda bicicliștilor. Cauza era lentoarea unei doamne de peste 60 de ani, care, împreună cu fiica ei, mergea pe banda respectivă, fără să reacționeze la soneria biciclistului. Ne-am repezit câțiva și l-am ridicat. Omul a spus că n-are nimic, nu vrea la spital, are treabă.
– Ați văzut ce-ați făcut? o ceartă el, oarecum prea liniștit, pe doamna cu pricina.
– Hai, că n-aveți nimic! o apără fiica.
– Ați văzut ce-ați făcut? repetă omul, în aceeași tonalitate, urcat în șa, pedalând și plecând de la „locul faptei.”
– N-avea nimic, tot bodogănește fata, însă de-acum în protestele celor strânși acolo.
Cele două se refugiază rapid în mall.
*
Nu, n-am pățit nimic azi. M-am mișcat de colo-colo prin alveola lumii. Am văzut fel de fel de oameni: echipa trecătoare prin lume, vorba lui Țoiu. Cerșetori și baștani, deopotrivă. Doar că, la întoarcerea acasă, ca un Odiseu de cartier, m-a prins ploaia sau, mai degrabă, măzărichea, ceva ca acele de gheață. Am trecut ca un viteaz prin astă încercare. În plus, la intrarea în casă, Ivănuș nu m-a întâmpinat, cum face mereu, ca un adevărat Telemah, și asta pentru că e puțin supărat pe mine, însă nu mai știe cu claritate de ce, așa că doar se uită tulbure la mine: „m-ai certat sau ceva?”. De mâine, sunt convins că ne împăcăm, cu toată dragostea mereu reînnoită.
*
Crochiu… El era relativ mic de statură, foarte iute, rău și foarte deștept. Ea era înaltă și foarte frumoasă. El a reușit să aibă peste 50 de hectare de pământ. Avea slugi, inclusiv acasă, batoze și mulți stupi de albine. Era și puțin zgârcit. Era capitalist. Dar comuniștii l-au bătut repetat, fiind el mai mult decât chiabur, și i-au luat tot pământul. A rămas surd și schilod. Atunci și-a cumpărat un fluier și a cântat cu el până a murit. După 89, urmașii lui n-au reușit să recupereze decât 24 de pogoane. O nimica toată. Comuniștii îl dez-împroprietăriseră, cu acte. Dacă erau ca el, neiertători, ar fi luat înapoi toată averea, mare, foarte mare. Nepoata lor este soția unui bărbat puțin, foarte puțin mai mic decât ea. Este foarte frumoasă și foarte isteață. Soțul ei este foarte deștept. Copilul lor este un supradotat destul de înalt.
*
Dimineața, ca să zic așa, mi-am băut cafeaua. De fapt, mai am o urmă pe fundul ceștii. O las acolo până scriu asta. „În timpul ăsta”, am intrat și pe „Libertatea” online, să nu fiu total deconectat de „pulsul zilei”, dar și dintr-un sentiment curat de comedie a vieții. Acolo, am citit un interviu al unui sorbonist român despre politica de dreapta și extrema dreaptă. M-a plictisit total. Vorbea despre excepții de la constituționalitate, despre un constituționalism militant… Foarte la limită, cu destule pete ale neîncrederii cititorului neutru, ne-militant. Încă o dată, a nu știu câta oară, mi-am întărit convingerea că teoreticienii „politicii de moment” sunt, în fapt, din cauza lipsei distanței, dar și dintr-o încredere cu aer infantil, necenzurată, metafizicieni. Ei pot spune orice, oricum. Sunt în aporie continuă. Așa cum rațiunea devoalată de Kant se avânta dincolo de posibilitățile reale ale cunoașterii și producea teze și antiteze la fel de „rațional” argumentate, în legătură cu o idee. Am mai citit ceva, nu mai știu ce, ăsta-i și sensul citirii ziarelor, de a ieși din fluxul trăirii reale, pentru a te autosuspenda un timp scurt, intrând într-un univers ce se vrea informativ, dar în realitate fiind el pur imaginativ, liniștitor, calmant… Acum, mă voi îndrepta către Damascius, nu pentru el, că-l cam știu, ci pentru limbajul lui, unul care-mi trebuie în construirea unui personaj. După care-l voi lăsa poate definitiv. Așa cum Iustinian a lăsat Școala de la Atena să moară, ajutând-o prin decret, în anul 529, se zice, că doar grecii neoplatonici erau păgâni, nu mai puteau preda… Și uite cum m-am molipsit de siguranța de sine a sorbonistului. Așa că am pus punct.
Nicolae STAN este un foarte cunoscut prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, absolvent de Filosofie și doctor în Filosofie la Universitatea din București…
Facebook
WhatsApp
TikTok
